Acum citesti
KitzAlpBike, tradiție și perseverență

KitzAlpBike. La două zile după ce am participat la maratonul din cadrul festivalului KitzAlpBike încerc să vă redau în cele ce urmează povestea weekend-ului trecut. N-am făcut-o mai devreme deoarece am fost prins între drumuri interminabile, vameși plictisiți, mail-uri inutile și alte activități adiacente. După Bike Four Peaks am decis să rămân în Austria încă o săptâmână pentru a lua startul la maratonul din cadrul festivalului KitzAlpBike. Cu puțin ajutor din partea colegilor de la Freerider obțin un loc la startul distanței Ultra și implicit un loz pentru încă o aventură. Cum o fi de data asta n-aveam de unde să știu. Săptâmâna de după Bike Four Peaks am petrecut-o pe munții din jurul Saalbach-ului explorând diverse combinații de trasee, poteci, trail-uri  și ce mai vreți voi. În viitor mi-aș dori să organizăm o serie de camp-uri de o săptămână în străinătate pentru grupuri mici, iar varietatea mare de trasee nu ușurează neapărat stabilirea unor rute spectaculoase. Undeva în ziua de miercuri primesc ok-ul pentru KitzAlpBike, așa că mă relaxez știind că voi mai avea parte de câteva zile în paradis.

Meniul pentru ziua de sâmbătă era gras, gras bine. Alesesem distanța Ultra, date concrete: 90 km și peste 3800 de metri diferență de nivel. În ultimii ani am participat la mai multe maratoane cu diferențe de nivel considerabile, chiar mai mari decât cu ce aveam de furcă la Kitz. Diferența consta în faptul că pentru maratoane de peste 4 ore e nevoie de o pregătire specială, de un program adecvat, de volum ridicat de antrenament, de intensități optime în momente oportune, de o greutate corporală adecvată, etc., etc. Aici nu mai merge cu mă dau zilnic, trag niște intervale și gata. Aici ai nevoie de planificare iar distanțele lungi cer ani de experiență și antrenament. Rar vezi tinerei obținând rezultate de top la maratoane de peste 5 ore. Asta dacă nu se nasc cu talent și un fizic pe măsură. Atunci totul e mult mai simplu. Astea fiind zise, îmi lipsea mai ales volumul de antrenament însă eram clar într-o formă în creștere. Dacă avea să fie destul pentru tortul supraetajat numit Ultra, asta doar ziua de sâmbătă avea să o clarifice. După o zi de pauză joi și o scurtă ieșire mai intensă vineri, când apropo am găsit o coborâre foarte faină, nemarcată pe o potecă pentru hiking, am contiunat cu munca de teren pentru The North Quest.

Vineri  mai spre seară cândva, cobor în beciul cazării pentru a face ultimele verificări la bicicleta de concurs. Șuruburile în regulă, presiunea în cauciucuri în regulă, rulmenți ok, lanțul ok, schimbătoarele perfecte, suspensiile ok. Maneta de lock out funcționează deci n-aveam de ce să-mi fac griji pentru bicicletă. Ies totuși la o mică plimbare pentru a mișca puțin pistoanele și constat cu supărare că maneta de lock out rămâne blocată. O apăs de 100 de ori, mă opresc, o rugăciunie, trag aer în piept și apăs din nou…nimic. Blocat.

Urmează o listă lungă de sfinți pe care-i cobor într-un mod neplăcut pentru ei, undeva aproape de pământ, unii fiind coborâți în repetate rânduri. Îmi trec prin cap cuvintele de săptămâna trecută ale lui Wouter: the lock out is going to break again. Why? Îl intreb eu. Cause mine broke again. Da, pentru a enșpea oară i se stricase lock out-ul și având în vedere intervalele similare între defecțiuni încep să-mi fac griji. Dar uit repede de ele. Înapoi în prezent. Eram lângă drumul național și înjuram pe toate limbiile ca să înțeleagă lumea că nu e de pus întrebări tâmpite. Pedalez înapoi la cazare ca și câinele de plastic de pe bord. La o compresie îmi sare piciorul de pe pedală și mă-ngrop în asfalt. Puțin sânge, un deget mare umflat și o unghie defunctă. Asta e.

Prietenul la nevoie se cunoaște
Prietenul la nevoie se cunoaște

Mă așez în portbagaj cum adesea fac și stau 30 de minute gândindu-mă la tot ce nașpa pe lumea asta. La cum totul a devenit marketing, la cum spălarea pe creiere atinge culmi nesperate, la cum banii dictează totul, la cum industria indiferent de ramură afișează un aparent echilbru între preț și calitate, în realitate profund profitabil pentru cine trebuie, echilibrat doar în viziunea consumatorilor spălați pe creiere care întrețin tot mecanismul. Calitatea produsului e dictată de marketing și nu invers. În fine. Îmi reproșez cu severitate lipsa de calm și mă liniștesc. Bag aer în suspensia spate, 220-240 psi, nici nu mai știu cât. Cu suspensia față nu am ce să fac, aveam nevoie de ea pe coborâri așa că rămâne cu 80 psi, deblocată.

Dimineața concursului. Mă trezesc la 4, mânânc, mă uit puțin la tembelizor și la cum englezii au votat ca insulița să iasă din UE.  Mă gândeam mai mult la lock out decât la psd-iștii lor artritoși și ipocriți cu ținere scurtă de minte pentru care istoria începe și se termină cu ei.

Dimineața pe la 5 în fața tembelizorului
Dimineața pe la 5 în fața tembelizorului

La 6 plecăm spre Kirchberg, 65 de km de drum pe care-l parcursesem de vreo 4 ori săptămâna trecută. Ajung la start și după o coadă care părea lungă dar care progresa rapid, mă trezesc în mână cu numărul 5 de start, distanța ultra și un pachet obișnuit. Oamenii de la race office se mișcau incredibil de repede și știau perfect ce număr în ce cutie se află. Pe deasupra erau și destui așa că toată hârțoagăria se termină cu celeritate.

Plec la încălzire dar parcă mă trage ceva spre wc. Pit stop, mers la baie, întâlnit cu unul dintre racerii de top, locul doi anul trecut în clasamentul general, schimbat două trei vorbe deoarece ne știam de la alte concursuri și plecat înapoi la încălzire. Dau câteva pedale în picioare și simt gelatina sub mine…va fi o zi lungă azi. 8 fără 10 și stau în startblock. Văd mai mulți cunoscuți, schimbăm două trei vorbe, toată lumea e relaxată. Tipa de lângă mine vorbește prea mult și prea de aproape cu un alt tip. Ca norocul ACDC își fac datoria, mult mai tare ca volum decât de obicei. E bine așa, n-aveam chef de ascultat small talk-uri.

Începutul unei zile lungi
Începutul unei zile lungi

3,2,1 start. Se pleacă tare, poate prea tare. Strada cu utilaje în lucru e perfect asfaltată, nici urmă de dezastrul de săptămâna trecută. Pedalez destul de tare și încerc sa stau în șa. Rămân în fața și mă plasez corect la zonele mai dificile. Intrăm într-un tunel iar sunetul cauciucurilor, a schimbătoarelor și viteza îmi ridică părul pe spate. La ieșire pedalez în picioare ca de altfel tot plutonul. Eram o gloată de ciudați, sub influența adrenalinei trăind în moment. Cei mai buni din față stau mult mai calm. Știau ce urmează și nu se lăsau furați de moment. În scurt timp intrăm pe prima urcare. Drum forestier și mă rog să simt ce trebuie în picioare. Începe să pun presiune în fiecare pedală și șocul se miscă sesizabil sub mine. Mă enervez. Depășesc puțin dar în comparație cu sportivii cunoscuți de mine, am dificultăți. La naiba și mă simțeam bine. În scurt timp încep să fiu depășit. Din cei 1000 de oameni care am luat startul am vreo 30 în față. Un gol mare în față și la un ac de păr îmi dau seama ca alți 50 îmi suflă în ceafă. Dar n-am timp de prostii. Încetinesc puțin ritmul, cam 5 bpm și caut un ritm în contextul gelatinei de sub mine. Nu-l găsesc. Soarele arde, arde prea tare pentru ora asta și suntem deja în gol alpin. Urma o urcare pe iarbă, destul de abruptă dar ciclabilă. La momentul la care intru pe iarbă, primul sportiv ajunge în vârf. Îl aud pe comentator și mulțimea adunată pe zona mai abruptă aplaudă puternic. Aveam cam 5 minute întârziere, poate 6. Prea mult. Mi-am propus mai puțin.

Choralpe și atmosfera aferentă
Choralpe și atmosfera aferentă

În 2013 distanța ultra din cadrul KitzAlpBike a fost gazda Campionatului Mondial de Maraton, câștigat la vremea aceea de Christoph Sauser, urmat îndeaproape de Lakata. Știam timpii aproximativi de pe strava/din rezultate oficiale cu timpi intermediari și îmi făcusem strategia având în vedere că vremea nu conta prea mult pe urcări în contextul drumurilor forestiere rulabile identic, indiferent de condiții.

Urc panta cu iarbă pe bike, văd un alt cunoscut făcând push bike. Îmi zice scurt că he s too fat for the Transalp. Am prea multe pe cap ca să-i dau un răspuns ok. Îi zic scurt: I like eating too. Ajung în vârf și lumea de pe margini îmi dă puțin elan. Apăs din reflex lock out-ul dar nimic. Lumea mă depășește în plat și simt că-s mai lent decât ar trebui. Ahh, frustrant. Urmează coborârea și încerc să merg repede. Depășesc puțin și-l ajung din urmă pe Reini, un austriac simpatic cu niște picioare de oțel. Se trage, îl depășesc dar la un viraj de dreapta intru prea repede. Ca să nu pic merg drept pe câmp și mă opresc. În scurt timp sunt înapoi în traseu.

Singura poză din concurs
Singura poză din concurs

Trecem pe la al doilea sau al treilea punct de alimentare. Deja, după doar o oră jumătate. Primesc bidon plin, geluri, batoane, banane. Cineva îmi unge lanțul din mers. Mă gândesc să le zic că NU concurez pentru echipa care se ocupa de organizarea concursului, dar văzând că și cei din jur beneficiază de același tratament mă abțin (a se lua cum se vrea, indicat cu haz). Începea urcarea pe asfalt și picioarele erau în regulă. Nu puteam pedala ridicat din șa dar oricum era o pierdere de energie să faci așa ceva aici. Încep să mă obișnuiesc cu gelatina. Nu-s foarte rapid, dar nici lent. Îmi găsesc un prieten și mergem împreună. Voia să mă distanțeze așa că era bine să mă țin de el. În vârf îmi dau seama că trecuseră peste 2 ore și 20 de minute și eram undeva la kilometrul 39. Cobor pe prima parte din Fleckalm trail, o știam de la Bike Four Peaks. Dincolo de degetul dureros, acum mă dor tălpile așa de tare încât trebuie să stau în șa. Ce dracu? Să mă fii obișnuit cu fullsuspension-ul așa de tare deja?

La baza coborârii trec de a doua bifurcație. Traseele Extreme și Ultra urcau, cel roșu cobora. Fiind înscris la elite eram condamnat la Ultra. O condamnare pe care mi-o dorisem dar care acum pare un Nod Gordian aproape imposibil de desfăcut. Continui pe urcare. Mă simt bine și picioarele se mișcă chiar bine. Soarele face ravagii. Ca norocul spectatorii mai aruncă cu apă pe noi, întrebându-ne în prealabil dacă vrem sau nu. Încă o scurtă coborâre și urma o urcare abruptă prin zona Mausefalle. În traducere capcana pentru șoareci. E poate cea mai faimoasă porțiune din toate pârtiile de schi din Cupa Mondială de schi Alpin. Cine n-a văzut o cursă pe Streif/Hahnenkamm nu prea știe ce înseamnă extrem. Urma să urcăm partea din fața tribunei. Pantă? Undeva la 35-40%. Urc pe bicicletă și întorc privirea în dreapta. Un perete de iarbă pe vârful căreia stă căsuța de start poreclită „morga”. Din calitatea de schior mă trece un fior gândindu-mă la ce văd cei care urmează să se arunce prin poarta de start în necunoscut. O pantă de vreo 100-150 de metri, abruptă rău cu un viraj de 90 de grade la stânga și o rupere de pantă pe care schiorii sar zeci de metri înainte de a negocia un viraj închis spre dreapta. Nebunie? Din perspectiva de diletant așa pare.

Sauser la Mausefalle în 2013
Sauser la Mausefalle în 2013

Trec de Mausefalle pe bicicletă și ajung înapoi pe forestier. Un punct de alimentare unde primesc din nou bidon și fac plinul oprindu-mă pentru câteva secunde. Banane coapte, iso, gel și ceva batoane. Totul pentru a atinge pragul de 80g de carbohidrați pe oră. Cam acolo se situează limita. Dacă mânânci mai mult suprasoliciți sistemul digestiv, fluxul de sânge în direcția respectivă fiind oricum scăzut. Trebuia să mă întâlnesc cu Iulia în zona asta pentru a primi un bidon, dar nu o văd. Nu contează pentru că oricum cei din punctele de alimentare fac o treabă minunată. Au trecut 3 ore și ceva și aproximativ 2800m diferență de nivel. Mă simt binișor dar de aici începe cursa. Ajung singur în vârful traseului, la aproape 2000 de metri și mă încumet pe coborârea pe drum forestier. Un drum pe care-l urcasem la Bike Four Peaks. Era vălurit și trebuia să mai și pedalezi. Mi-ar fi plăcut să fiu într-un grup, daca nu aici, atunci măcar în zona de plat care urma. Pe coborâre mi se face frig. La naiba. Erau 35 de grade afară. Nu era de la temperatura mediului. Mânânc tot ce pot pe coborâre încercând să merg într-u ritm decent. Nu sunt ajuns așa că mă declar mulțumit. Urma o porțiune de plat și ultima urcare a zile.92890_948335

O urcare constantă pe asfalt de 45 de minute pe care o mai urcasem o dată cu 2 ore mai devreme. Opresc la punctul de alimentare. Fac plinul și pornesc mai departe, nici urmă de crampe. Încep urcarea dar simt că mă lasă puterile. Pulsul e în limite normale dar cu cât înaintez mai tare cu atât mă simt mai slăbit. În momente din astea îți trec multe lucruri prin cap. Prea multe. Ce caut aici? De ce fac asta? Ca să enumăr doar câteva. Răspunsul e complex și nu vine instant, iar cei care nu au trăit asta n-au nici cea mai mică șansă să înțeleagă. Continui și caut cu perseverență umbra. Știam că la mijloc era o zonă umbrită și încercam din răsputeri să ajung acolo. Sunt ajuns de un băiat. Se pune în fața mea și mergem puțin împreună. Nu mai sunt prezent. Mă luptam, undeva în interior iar privirea-mi era pierdută. Probabil inspirat din filmele cu Armstrong, băiatul se uită înapoi în ochii mei iar eu mă trezesc. Se ridică din șa și accelerează de parcă venea apocalipsa din spate. După care se pune înapoi în șa și continuă, mai lent, dar susținut. N-am nicio reacție, mă uit în spate să văd apocalipsa. Era doar o vacă ce se lingea în soare. În gând aveam treaba cu divinitatea și economia globală. Înjuram.

Mă depășesc încă două persoane, uscate și fibrate. Pulsul crește puțin și randamentul scade. Dacă aveam speranțe până acum, acum știam sigur ce urma. Cursa pentru mine se terminase. De la obiectivul de a face 5 ore, 5 ore și 5 minute totul se transformase în supravețuire. Pedalez pe ultimul raport, în zig-zag. Șocul se mișcă sub mine, soarele îmî arde fiecare parte din corp. Picurii de transpirație lasă dâre albe pe cadru, pe ghidon, pe gps, peste tot. Continui 5 minute în ritmul ăsta. Văd steagul și ultimul punct de alimentare. Lumea deja strângea. Mă opresc la masă și mă întreabă tipa dacă mai vreau ceva din ce este acolo. N-am putere să-i răspund. Stau pe loc și am 145 puls. Văd o doză de Cola, arăt spre ea și tipa o desface încet. Mă întind după ea, o smulg din mâna ei și beau. N-am mai turnat Cola pe gât de vreo 2 ani și atunci într-un concurs de xco. Acum beau o doză, o beau și pe a doua. Scot glucoza din buzunarul de supravețuire și o îndes pe gât. N-aveau mâncare. N-aș fi putut mânca ceva, aveam nevoie de lichide. Mă uit în jos și îmi vine să plâng…Efortul m-a copleșit.

Cam în Gefahr era și finișul meu
Cam în Gefahr era și finișul meu

Mă întrec 5-6 persoane, toate motivate de numărul meu de start și de faptul că eram knock out. Sub influența Colei încep să îmblu în soare pe forestier. Mă uit doar în jos și încerc să nu gândesc. Zahărul începe să-și facă ușor efectul. Mă sui pe bicicletă și pedalez, trebuia să fiu rapid deoarece următoare scădere a glicemiei însemna abandon total. Nu mai rețin cum am urcat, dar am urcat. Am făcut pushbike pe ultima parte a urcării și am ajuns în vârf. Cam 20 de minute întârziere față de ce aș fi vrut. O eternitate. Timpul nu mai conta deoarece cursa se terminase mai devreme pentru mine. Urmau 8 km de single trail, cam 20 de minute de coborât constant, cu scurte zone de pedalat în forță. Mă trezesc pe coborâre, sunt pasager. Depășeam mai mult din inerție pe cei care încă se chinuiau să termine distanțele mai scurte. Toată lumea se trage dar mă sperii de modul în care coboară. Sigur cineva s-a accidentat azi aici, imposibil să fi scăpat cu bine toți. Îi fac loc la un tip care credea că se întrece cu mine. Îmi mulțumește și îi citesc satisfacția pe față. Sunt pe pilot automat. Coborârea nu se termină iar tălpile mă omoară. Trebuie să fiu atent așa că merg încet și aleg linii sigure, chiar dacă făceam metri în plus. Nu prea mai vedeam bine și parcă era totul ca într-un vis. Incredibil. Ies din pădure și soarele mă scoate un pic din trasă. Trec linia de sosire. Nu prea aud gălăgie, nu-s atent la nimic. Doar pulsul îl aud în urechi și caut disperat masa cu mâncare. Ajung la ea, iau toată tava și mă pun pe jos. Mi se atrage atenția rapid. La fel de rapid le zic că mă doare undeva. Mă pun la umbră și încep să beau și să mânânc prăjituri uscate. Am pulsul 130 și stau întins pe spate. Cunosc senzația. Dintr-o dată ca și când te trezești dimineața începi să fii atent în jurul tău. Auzi vorbe, auzi muzică, simți vântul și senzația de foame. Mânânc în continuare. În 10 minute sunt pe picioare. Parcă totul a fost un vis nici nu mai știu, ce mai contează.

Am terminat concursul chiar dacă ultima parte n-a fost concurs. Socotesc 25 de minute întârziere față de băiatul care m-a depășit pe asfalt. Pun totul în balanță cu lock out-ul și cu o oarecare lipsă de pregătire pentru tot ce are peste 4 ore ca durată și mă declar mulțumit. A fost primul maraton adevărat lung de anul ăsta pentru mine și mă declar mulțumit cu un loc 18 la general pe distanța ultra.

Între timp port un monolog cu cei de la DHS privind lock out-ul. Nu voi insista aici. S-ar putea să primesc altul, s-ar putea să nu. Pe scurt eu sunt cel vinovat pentru defecțiuni, le uzez prea repede și aparent sunt singurul român cu problema asta. Ce să mai, un adevărat pionier în țara asta. Pentru a încheia într-o notă hazlie, vă las în prezența unui comentariu citit pe unul dintre forumurile la care cei de la Sram aparent nu au acces: “I have 3 Scalpels. All 3 failed twice…. I have more XLoc spares than brake pads.”

Până data viitoare,

Robert

Vezi Comentariu (1)
  • is proaste. si eu am acelasi tip dar pentru furca fata. sunt la al 2 lea care a inceput deja dupa 2 luni sa faca figuri… plastice ieftine.. la multi bani 🙂

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

two × 5 =