Cu scuzele de rigoare pentru întârziere, puteți citi mai jos rezumatul ultimelor trei etape din propria perspectivă!
Ziua 5. Bormio-Mezzana 87km, 3100m diferență de nivel
În dimineața zilei de joi 21 iulie, mă trezesc fără alarmă în camera de la etajul trei a hotelului situat într-un sătuc pe versantul unui munte, deasupra Bormioului. Chiar dacă soarele nu se arăta pe cer, norii nu anunțau neapărat ploaie. Cu toate astea pe drumul spre start picurii își fac încetul cu încetul apariția pe parbrizul mașinii. Cu greu găsim un loc de parcare și fără prea multă tam-tam plec la încălzire, unde altundeva decât pe primii kilometri ai celebrului Stelvio. De la primele pedale realizez că am picioare bune așa că mă liniștesc de tot știind că cel puțin în prima parte a cursei nu voi avea probleme în a ține ritmul impus de Wouter. La 9 fără ceva așteptam deja startul în boxa A2. Urma etapa regină care avea să ne ducă peste pasul Gavia și peste mult mai puțin faimosul Alta Via Camuna. Două vârfuri majore pe profilul zilei, între care alte 4 sau 5 urcări mai scurte aveau să ne prelungească chinul. Uitându-te la profil nu prea bagi în seamă vârfulețele astea, dar dacă ești puțin atent realizezi repede că oricare dintre ele și-ar face un loc de cinste pe profilul unui maraton din România. Le ignori, urmând să afli la fața locului dacă meritau sau nu atenția ta.
La 9 fix plecăm pe străzile destul de largi ale orașului și după un scurt start neutralizat părăsim Bormio pentru a lua în primire prima urcare a zile. Asfalt pentru câțiva kilometri și mă simt din nou bine, chiar mai bine ca ieri. Wouter îmi zice că e la limită, lucru care-mi dă puțin avânt așa că încerc să mențin ritmul bun pe care-l aveam. Urcarea pe asfalt se termină rapid și intrăm pe o zonă vălurită. Wouter o ia în față și uitându-mă în jur îmi dau seama că suntem singuri. Nu era un scenariu ideal având în vedere zonele de viteză, însă trebuia să ne mulțumim cu ce aveam. În față nimeni, în spate nimeni. Undeva pe ultima urcare a șirului ăsta interminabil o zăresc în spate pe Sally. Sally venea din toată forța și spre tristețea mea urma o urcare lungă pe asfalt, prea celebră pentru o cursă de mountain biking: Gavia. Dacă undeva aveam să pierd timp azi atunci ăsta era locul.
Urcarea începea lin, cel puțin față de rampele pe drum forestier, însă asfaltul prost și panta aflată într-o continuă schimbare mă oboseau încă de aici. Wouter mă stresa încă din primii metri zicându-mi să merg mai tare pe zonele mai line, să nu tot dorm atât. Ce știa el? Pedala în picioare și se uita în spate. Înainte să apuc să o zăresc, Wouter îmi zice că săgeata portocalie(Sally) era undeva la 2 ace de păr sub noi. Resemnat și cu capul în pământ dau tot ce pot pe urcarea asta. Spre finalul ei, urcarea devenea tot mai lină așa că trebuia doar să stau în roata lui Wouter. Cu peste 30km/h ajungem în vârful de 2600+m ai pasului Gavia. Ce urma acum? Puțină coborâre pe asfalt continuată cu una dintre cele mai interesante coborâri pe care m-am dat vreodată într-un concurs. Era secțiunea de enduro a etapei, 700 de metri diferență de nivel negativă în 4 kilometri. Odată coborât de pe asfalt intram pe o potecă cu pământ nisipos, gălbui spre maro, plină de stânci și pietre imense. O cărare bine definită și tehnică pe un versant expus. Nu era locul unde să cazi. Rezultatul unei căzături putea fi grav.
În mai multe porțiuni suntem atenționați să încetinim deoarece urma apocalipsa. Wouter o ia înainte și trece cu câteva emoții peste zonele dificile. Eu fac pushbike însă crampoanele nu au aderență deloc pe pietrele din potecă și alunec în toate direcțiile. Mă lovesc de bicicletă de câte ori încerc să mă pun în șa și prea greu îmi găsesc pedalele. Intru pe mai multe porțiuni cu picioarele declipsate deoarece nu apuc să le prind la loc în pedală. 
Din spate mă ajunge italianul care conducea în clasamentul de enduro. Îi fac loc deoarece o depășire era imposibilă. “Grazie” și rapid, dar deloc spectaculos, pleacă în jos pe versantul înclinat al muntelui. După un sfert de oră ajung la drumul forestier acolo unde Wouter îmi zice că aștepta de un minut. Îi zic să se calmeze că e prea grăbit pentru un bătrânel iar eu prea cugetat pentru un tinerel. 
La baza coborârii alimentez organismul cu două geluri și ulterior cu o banană. Urma o urcare interesantă și simțeam că Wouter va duce un ritm mai ridicat ca până acum. Ieșind dintre case pe un drum de piatră simt că picioarele nu mai cooperează. Mă bucur când Wouter pleacă în față pentru a-și încărca bidonul deoarece am timp să țin ritmul meu și să mai mânânc câte ceva. Chiar și așa ajungeam oameni din urmă.
La punctul de alimentare Wouter îmi zice scurt: „we should hurry up”. Nu voiam să aud asta, nimeni nu ar vrea și mai ales nu din gura lui Wouter. Nu înțelegeam pe unde urma să urcăm deoarece drumul din fața noastră era abrupt iar versantul pe care-l traversa, înalt și înclinat. Speram ca după colț să văd o urcare tipic alpină. Țin un ritm mai accelerat pentru a ajunge la acul de păr pe care mai devreme îl văzusem de departe. Ajuns acolo realizez că drumul cotește 180 de grade și continuă pe versantul înclinat. Ba mai mult vâd în depărtare, la 100-200 de metri deasupra noastră alte echipe. “Ohh man, this is gonna hurt”.
În spatele nostru nici urmă de Sally însă la ora asta nu m-ar fi deranjat. Eram obosit, dar nu era o oboseală de genul celor la care faci față dacă mergi puțin mai încet. Era genul ăla de chin de la care voiai să te oprești de tot, să te pui pe spate și să respiri în liniște. “Come on, pedal harder!” Se aude când din spate, când din față. „Wouter, shut up I’m suffering!” Îi spun eu cu jumătate de gură. M-ar fi enervat orice în momentul ăla. Aveam norocul că nu era o zonă cu spectatori, altfel urlam la toată lumea să tacă. Urcarea nu mă ajuta deloc. Se făcea puțin mai lină, doar pentru a se face mult mai abruptă după 100 de metri. Deoarece nu vedeam niciodată ce urma, Wouter mă presa să pedalez tare și să accelerez pe zonele mai line. La 30 de secunde după dădeam tot timpul de câte un perete. Era un chin total. Nu-mi plăcea nimic. Nici priveliștea, nici urcarea, nici coechipierul, nici bicicleta, nici viața, nimic. Încercam să nu gândesc dar efortul mă măcina din interior. Simțeam că nu pot apăsa în pedale cu toată forța dar cu toate astea aveam o stare de nervi amestecată cu oboseală. Pe deasupra trebuia să mă forțez să nu fiu prea nervos.
La un ac de păr abrupt suntem ajunși și depășiți de Erik Kleinhans, coechipierul lui Jeremiah de la Topeak. Nu știam ce făcea acolo singur dar nu m-ar fi interesat deloc la momentul ăla. Wouter îmi ținea teoria chibritului despre ritmul pe urcări și cum a observat el anumite lucruri la noi ăștia din est. Îi zic să termine chiar dacă avea dreptate, mi se rupea de orice teorie, voiam să ajung sus și gata. Alături de noi mai pedala un băiat, era parcă pe locul 2 în clasamentul U23. O bicicletă modestă, un echipament modest dar băiatul ăsta era foarte ambițios. Apăsa puternic în pedale și nu părea foarte deranjat de efort. Râdea la auzul prostiilor pe care le debitam. Într-un fel aveam noroc, urcarea era prea abruptă și suprafața drumului prea accidentată așa că Wouter nu mă putea împinge. Doar că toate astea se traduceau într-o tortură psihică. Știam că nu mai aveam mult din urcare însă eram într-un fel de transă. Deodată îl aud pe Mr. Cleppe pe un ton lipsit de răbdare: „Please, please try harder”. Nu știu de ce dar dintr-o dată mă-nfuriez. Mă ridic din șa schimb 3 pinioane mai jos și pedalez de parcă finișul era la 10 metri în față. Nu vedeam capătul urcării dar nu mă interesa. Voiam să merg cât de tare pot, doar pentru a scăpa de nebunul ăsta.
Printr-un miracol o potecă cotește spre dreapta din drumul pietruit. Era capătul urcării, cel puțin al urcării pe drum forestier. Chiar dacă după o scurtă coborâre urma o altă urcare, nu mai conta. Mă trag spre dreapta și îi fac semn lui Wouter să plece. Nu mai rețin ce mi-a zis dar nu m-a interesat deloc. Îmi amintesc doar că poteca era plină de pietre și că încercam să mă odihnesc. 
Din spate cineva deja voia să treacă. Îi dau clar de înțeles că nu era momentul. În dreapta potecii versantul muntelui devenea tot mai abrupt. Dacă luam un viraj prea larg eram în dificultăți mari, iar singurul reper era un oraș situat la 1500 de metri mai jos în vale.
Poteca începe să urce din nou. Wouter pedala în față mea dar după fiecare viraj se vedea încă 1 km de potecă în urcare. La un moment dat îl ajung din urmă pe un italian. Făcuse pană, era dintr-o echipă profesionistă. Auzism de el dar nu era momentul să fiu de treabă. Îi zic să-mi facă loc să pot trece. Nu schița niciun gest . Alerga pe jos și-l durea undeva de noi. Îi zic de vreo 3 ori să mă lase să trec. Nimic. Îmi pierd de tot răbdare, dau cu umărul stâng în el destul de puternic și îi zic pe un ton mult prea agresiv că dacă nu se trage din fața mea va fi rău de tot. Fără niciun comentariu se trage și împreună cu înca 4 rideri care făcuseră coadă după el trecem. Aha, deci așa trebuia să abordez problema din start. Trec 10-15 minute infernale în care încercam să mențin un ritm bun, să rămân în fața grupulețului și să nu-l pierd pe Wouter din raza vizuală. A da, în timp ce mă străduiam să mânânc și să beau cât mai mult trebuia să fiu atent să nu pun roata față din greșeală pe lângă cărare. Făceam echilibristică iar cei din spatele meu păreau destul de nerăbdători în a mă depăși.
Ajung într-un final pe coborâre. Urmau 30 de km de drum forestier cu mici urcări abrupte până la finiș. Eram într-un grup cu cei de la Buff și mă chinuiam să stau acolo. Nu mai schimbasem o vorbă cu Wouter de pe urcare și simțeam că și-a dat seama că a exagerat. La un moment dat se întoarce și își cere scuze. “ Sorry for pushing so hard”, îmi zice el. Îi înțeleg, Wouter e genul de om care caută fiecare secundă indiferent de cât de lungă ar fi cursa sau în ce stare ar fi. E un racer din plin și un om plin de voință. Cu toate astea se comportă așa doar în timpul cursei, în rest e unul dintre cei mai relaxați și de treabă oameni pe care-i cunosc. Eu nu eram în niciun caz un racer adevărat! Gândeam prea mult pentru asta și nu-mi păsa aproape de loc de clasament și nu aș fi riscat prea mult pentru un avantaj de câteva zeci de secunde. Preferam să ajung cu un pic de combustibil la final, cu membrele intacte decât distrus dar cu satisfacția de a fi încercat. Știam care e nivelul profesioniștilor și știam unde mă situam eu și cam care-mi era potențialul. Pe finalul etapei îmi revin din nou. Nu înțelegeam ce se întâmpla dar tot timpul simțeam că mă bagă cineva în priză. Din capătul grupul acum eram de multe ori primul și trăgeam tare la trenă. Trecem pe sub poarta de finiș în poziția a 13-a, cea mai bună clasare pe care am avut-o într-o etapă de Transalp până la momentul ăla.
O etapă frumoasă, grea, tehnică. Nu mi-a plăcut urcarea pe asfalt pe Gavia dar pentru o coborâre de genul celei care a urmat-o aș fi fost în stare să o urc din nou. Cei 87 de km și 3100 de metri, chiar dacă nu par prea spectaculoși erau împărțiți în așa fel încât să te facă să suferi. Din toți porii!
Etapa 6. Mezzana – Trento: 89km și 2400m diferență de nivel
Startul etapei cu numărul șase urma să fie unul haotic. 12 km pe asfalt în coborâre pe o pistă îngustă de ciclism, plină de obstacole, garduri, șanțuri și pietoni. Un dezastru! După start îl pierd pe Wouter într-un viraj deoarece rămân blocat între pluton și o mașină parcată pe margine. Urmează 15 minute în care am depășit, am fost depășit, m-am împins, am fost împins, am strigat și m-am stresat. Ajung într-o poziție bună când dintr-o dată cei din față ne fac semne pe care nu le înțelegem. Aparent trebuia să oprim. Motocicleta oprește și plutonul oprește. Se pare că profesioniștii aveau nevoie de o pauză pentru a se ușura… Mă opresc, mă uit la Wouter care se uită mirat la mine. “What are these idiots doing?”, „I have no idea”, îi răspund mirat. Probabil stresul startului neutralizat i-a copleșit.
Ghiciți cine apare în dreapta mea prin iarba de un metru? Da, chiar ea! Era concurenta pe care o poreclisem capra, the goat. Zicea pe germană ceva de genul “bărbații ăștia” în timp ce își făcea loc prin iarba de un metru, trecând exact prin fața celor din cauza cărora ne oprisem. În scurt timp era prima. Adică the goat era primul concurent din fața plutonului. Le strig în glumă sau mai în serios: “piss on the goat”. Din spate lumea râde în timp ce ăia din față îi ziceau să se oprească. Pornim. Îi povestesc la Michael de la Rocky Mountain faza cu capra în timp ce lângă noi Karl Platt mânca un gel și bea de parcă urma ceva de rău. Nu termin bine de povestit că panta se face abruptă și toată lumea pornește ca pentru un efort maximal de 30 de secunde. Ziua 6 în Transalp? Hello?
Sunt depășit de câțiva sportivi iar unul dintre columbieni strigă destul de tare să mă trag. Mă enervez instant, îi fac loc și strig după el: du-te numai că timpul se ia la final. Nu cred că mă înțelege, strigă ceva de genu „no, no”. Eu strig de ale mele dar intru în hora prostiei și ridicat din șa pornesc pe urcarea de peste 1000m diferență de nivel. Zuburăm pe lângă Sally care cred că ratase pauza de mai devreme. Mă simt bine pe urcare cu toate că șocul se mișca precum leagănul sub mine. Lock out-ul pățise ceva și nu mai bloca suspensia spate. În fine. Mergem o bucată bună de vreme cu leaderii de la Master, Massimo și Andreas însă aparent încetineam. Wouter mă sâcâia dar nu mai era la fel de insistent. La start îmi zisese că e destul de obosit. Ca norocul urcarea se face abruptă așa că stând în vârful șeii recuperez repede ecartul față de echipele din față. Pe prima coborâre suntem într-un grup cu Topeak Ergon 2 și cu cei de la Buff Pro Team. 
Wouter coboara mai repede ca noi așa că mă mulțumesc în a sta undeva la mijlocul grupului. Coborârea e foarte faină, are zone tehnice, poteci care șerpuiesc printre copaci și un pământ foarte aderent. Cei de la Topeak rămân puțin în urmă și împreună cu spaniolii de la Buff recuperăm încet întârzierea față de echipele care erau vizibile în față.
Era o zonă cu urcări scurte, poteci, asfalt, o porțiune pe care rulai lejer cu o medie de 30km/h dar pe care eforturile intense și scurte te solicitau mai tare decât urcările lungi și constante. Wouter se oprește la un punct de alimentare și îi arunc bidonul meu. Plec mai departe cu grupul format acum din 5 oameni. Toată lumea primește bidoane și mâncare de la echipele de asistență însă văzând că cineva lipsea din grup, tempo-ul se reduce considerabil. Încerc să încetinesc și mai mult pentru a-i da ocazia lui Wouter să revină. Ca norocul toată lumea mânca și bea. Wouter revine cu bidonul meu și în scurt timp tempo-ul crește considerabil. Îl așteptaseră. Eram în competiție directă cu cei de la Buff și cu toate astea ne așteptau. Asta înseamnă caracter. Dacă ești mai rapid atunci demonstreaz-o în teren și nu cu tactici tâmpite sau atacând atunci când altul, neavând echipă de asistență, e nevoit să oprească la punctele de alimentare. Pe ultima urcare mă simt chiar bine și am energie. Din spate însă surpriză. Martin Frey de la Bulls, leaderul la U23 mă depășește încet pe partea dreaptă. Greșise traseul și îl depășisem. Îi fac loc să treacă dar accelerez puțin și mă pun în roata lui. Îi arunc câteva vorbe dar nu-mi răspunde. “Why are all the pros so serious? So, you don t speak with the slower guys or what?”. Stăteam în roata lui dar simțeam categoric diferența de tempo. Wouter îmi zice să nu mă pun cu tipul ăsta, doar că puțin mai vulgar. Avea două ore avans în clasamentul general și chiar dacă reușeam să mă țin 10 minute de el aveam să sufăr ulterior și să-i fac viața grea lui Wouter. Martin pleacă în față însă greșește la o intersecție. Îl ajungem. Eram în același grup și mai erau cam 2 km de urcare pe asfalt. Dintr-o dată se aude un sunet metalic din roata lui Wouter. Pedala în gol. “The cassette jumped”, strigă el. Ulterior aveam să ne dăm seama ca axul roții se rupsese.
Fără a mai sta pe gânduri îi iau bicicleta și el începe să alerge pe asfalt. Din spate apar cei de la Topeak Ergon iar Jeremiah îi zice lui Wouter să se urce pe bicicletă că-l împinge. Cu Wouter pe bicicletă, împreună cu Jeremiah începem să-l împingem în sus pe urcarea de asfalt. Dar pentru că așa e tot timpul, urcarea devine mai abruptă și ne era imposibil să continuăm în felul ăsta. Au urmat 5km de alergare pentru Wouter. Nimeni nu voia să ne împrumute o roată, noi neștiind că axul era problema. Pe coborâre Wouter se oprește și reușește să prindă puțin axul la loc dar între timp cadrul fusese avariat. Trebuia să țină roata pe pământ, orice groapa putea să împingă roata afară din cadru și implicit să ne termine cursa cu o zi înainte de final. Trebuia să pedalăm încă 15km în plat, ar fi fost cu siguranță sfârșitul. Încercam să duc trena și să semnalizez din timp gropile sau pietrele periculoase. Din spate auzeam doar “faster, faster” și cu toate că nu mergeam repede aveam pulsul foarte mare, mai mult datorită concentrării necesare de a alege o trasă cât mai lină. Îl luasem la mișto pe băiatul de la Bulls iar acum roata s-a învârtit și noi eram cei cu probleme. Poate pentru că nu suntem chiar cei mai ghinioniști din lume, deodată vedem tabla care marca finalul etapei, cu cel puțin 8 km înainte de finalul indicat pe profil. Organizatorii au decis că ultima porțiune de traseu era prea periculoasă și de aceea au oprit cronometrarea la marginea orașului. Pfuu!
Cei de la Shimano au reparat urechea cadrului iar băiatul de la Maxxis ne-a făcut rost de un ax DT Swiss nou. Oameni foarte de treabă, dornici să ajute pe oricine! Mulțumim încă o dată! Pierdem 12 minute și șansa de a-i depăși pe cei de la Buff în clasamentul general. Nu-i nimic, terminăm etapa pe locul 19 chiar dacă la un moment dat credeam că nu vom ajunge la final.
Etapa 7 Trento-Arco: 54km 2100m diferență de nivel
Cu startul în centrul istoric al orașului Trento urma să ajungem pe vârful pe care l-am cucerit anul trecut, însă de data asta dintr-o altă direcție. Era o urcare abruptă dar incomparabilă cu cea din 2015 care avea zone lungi cu pante de peste 30-35% înclinație. La ora 9:00 plecăm în ultima etapa a ediției din 2016. După un start haotic începem urcarea și mă simt destul de bine. Plouă și e frig, dar potecile și muntele fac totul mult mai dificil, dar frumos! Nu mă pot relaxa însă. Chiar dacă pedalam din nou cu cei de la Topeak, din spate echipa olandeză față de care aveam un avantaj de 6-7 minute în clasamentul general trăgea din răsputeri. Ne depășesc însă sunt hotărât să mă țin de ei. Cresc tempo-ul și chiar dacă mergeam mult peste intensitatea la care trebuia să stau, nu aveam de gând să o las mai moale. Cu Wouter în spatele meu începem să ajungem alte echipe din față. Olandezii nu reduc tempo-ul iar la finalul urcării au un avans de 30 de secunde. 
Pe coborâre însă mergem deosebit de prudent, iar Wouter trebuie să aștepte mult după mine. Nu voiam să depășesc și să risc o accidentare pe poteca plină de noroi și pietre alunecoase. Wouter derapa prin viraje și depășea concurenții din față. Eu mă mulțumeam cu ritmul respectiv. Pe ultima parte merg cât pot de tare și pe zona de Enduro îi ajungem pe olandezi. 
Aceștia ne fac loc și mult mai relaxat continui pe ultimii kilometri spre final. Ajungem din urmă două echipe, printre care și echipa campionului mondial la cross country eliminator, Daniel Federspiel. Trecem pe sub poarta de la finiș pe poziția a 12 și chiar dacă recuperăm timp față de cei de la Buff, rămânem pe poziția a 15-a în clasamentul categoriei și pe 17 în clasamentul general, fiind depășiți de două echipe de la Masters.
Chiar dacă am mers mai bine ca anul trecut și mult mai constant, poziția era mai slabă. Nu conta, eram mai mult decât mulțumit având în vedere că toate echipele din fața noastră se considerau profesioniste, iar eu veneam dintr-o țară unde nivelul concurenților la elite era slab. Uitându-mă pe timpii de la final cad de acord cu Wouter că nu ar fi putut ajunge mult mai în față nici dacă participa cu un coechipier cu un nivel identic, asta deoarece echipa de pe poziția a 11-a avea o oră avans față de noi după 7 zile de concurs…
Despre organizare. Traseul a fost îmbunătățit cu mult față de ediția de anul trecut și chiar dacă s-au scos aproape 100 de km din lungimea ediției precedente traseul a fost cel puțin la fel de dificil din punct de vedere fizic și mai dificil din punct de vedere tehnic. Peisaje mult mai spectaculoase și munții mai înalți au reprezentat un plus pentru toți participanții, chiar dacă poate prea puțini le-au savurat. Punctele de alimentare erau bine dotate, iar zona de finiș a avut tot ce ți-ai fi putut dori după o etapă solicitantă. Din păcate însă calitatea produselor oferite, cantitatea și variața a scăzut pe măsură ce ne apropiam de final, așa încât după ultima etapă aveai doar două sandwich-uri/ participant, o apă și câteva fructe. Vă imaginați că toată lumea și-a luat mai mult de atât de pe mesele respective. Nu mă înțelegeți greșit, chiar și în condițiile astea nivelul de organizare e cu mult mai ridicat decât la orice maraton de o zi la care ma participat vreodată.
Un aspect negativ însă îl reprezintă numărul punctelor de alimentare. E imposibil să pedalezi 4-5 sau mai multe ore cu doar două puncte de alimentare. Echipele rapide au persoane care le oferă băutură și mâncare în puncte strategice pe traseu. Noi nu aveam. Nu aveau nici celălalte 500 de echipe din spatele nostru. Mă întreb ele cum supravețuiesc un Transalp în condițiile în care unii pedalează 7-8 ore în fiecare zi?! Anul trecut au existat etape de peste 120 de km iar punctele de alimentare erau tot două. Vă imaginați cam ce camelback trebuia să cari cu tine ca să supravețuiești la așa ceva. Un concurs pe etape e departe de a fi locul ideal în care să neglijezi aspecte precum hidratarea sau alimentația.
La final, experiența pe care o veți avea într-un Transalp depinde foarte mult de persoana cu care participați, de obiectivele voastre și de gradul de stres sau relaxare. Dacă vreți să treceți prin iad atunci veți merge cu un coechipier mai rapid, dar înțelegător și nu cu unul care să vă așteapte disperat la final. Dacă însă vreți doar să savurați cursa atunci puteți să o abordați ca pe o tură prin Alpi. Nu va fi ușor și veți suferi mult chiar și așa, dar cu o abordare relaxată și calculată veți ajunge la finiș. Fără riscuri inutile pe coborâri vă veți putea concentra pe eforturile extreme de pe cățărări, acolo unde indiferent de pregătire veți suferi din plin! Dacă însă optați pentru o abordare competitivă și trageți pentru un anume rezultat, lucrurile se vor schimba radical. Totul va fi mult ma greu, iar eforturile intense nu vor permite o refacere adecvată de pe o zi pe alta. Veți fi nevoiți să riscați pe coborâri iar oboseala acumulată vă va crea probleme chiar și pe zonele pe care la antrenament le-ați fi trecut fără să clipiți.
Indiferent de abordarea pe care o alegeți, personal vă recomand o experiență de genul acesta pentru a simți pe propria piele ce înseamnă un maraton de mountain biking, ce presupune un traseu de mountain biking și care e nivelul celor cu adevărat buni în sportul ăsta. Dacă sunteți puțin mai deschiși veți întâlni o grămadă de oameni faini, cu picioarele pe pământ de la care puteți învăța multe, cu precădere despre viață. Și pentru că prea mulți o ardeți pe filmul cu lipsa de timp și cu angajamentele personale care nu vă permit să vă exploatați potențialul nemărginit, cu siguranță veți întâlni oameni cel puțin la fel de ocupați dacă nu și mai ocupați ca voi, dar mult mai umili și dacă mai valorează ceva cu siguranță mult mai rapizi la final!
