Relatare de Wouter Cleppe, traducere de Traian Goga
Sezonul se afla de-abia la început când Veronika îmi trimite un mail despre TransDinara. Locul de desfășurare al cursei de 3 zile, în Croația, graniță cu Bosnia-Herțegovina, alimentează interesul, accesez site-ul și în vreo câteva secunde decid să mă înscriu. Peisajul și cadrul natural vorbesc de la sine, deci nu aș avea ce să mai adaug pe lângă pozele care le ilustrează, ci doar să subliniez cât de palpitant și de aproape de esența mountain bike-ului sunt aceste cărări vecine cu Adriatica. Recunosc, însă, că am avut mici ezitări legate de faptul că TransAndina se afla la prima ediție, deci inadvertențe legate de organizare amenințau, însă, s-o spun pe șleau, nici când e totul perfect parcă nu e bine… Se risipește tot potențialul de aventură. Unde mai e distracția atunci?
Vineri, 5 septembrie, ziua 1: Trilj-Sinj, 72 de kilometri, 1.800 de metri diferență de nivel
După o noapte petrecută dormind în sala de sport a școlii din localitate, ne așteaptă micul dejun la ora 7. Condițiile meteo păreau în regulă, concurenții păreau relaxați, cel puțin majoritatea, că mai erau doi-trei cu fețe încruntate, dar îndârjirea o demonstrezi mai degrabă în timpul cursei. La 8.30 se dă startul și pe primii kilometri suntem escortați de o mașină a poliției. În curând intrăm pe off-road, unde începe distracția, orchestrată în principal de traseul care cuprindea pietre, bolovani, pietriș și iar pietre. Mă ia valul căci ador acest tip de trail, dar elanul meu este curând potlit de către GPS-ul meu care protestează vehement. M-am abătut de la traseu, așa că, după un mic flux de gânduri care nu pot fi reproduse aici, mă întorc și reintru pe ruta corectă. Depășesc ce adversari au fost în fața mea, însă nu sar la concluzia că aș fi primul, pentru că nu am fost singurul care a avut probleme cu orientarea. Oricum, iarăși mă ia valul din pricina potecii pe care rulez, care acum nu include numai binecunoscutele pietre, ci și tufișuri pe margine care înghesuie ciclistul din ambele părți, silindu-l să găsească o traiectorie ideală. Îndemânarea mi-a fost pusă la încercare din plin.
Curând, ajung într-un oraș, ceea ce trebuia să se întâmple conform GPS-ului, însă locul nu prea abundă de marcaje și semne. Așadar, mă bazez tot pe navigatorul de pe ghidonul meu, care mă duce pe o șosea, picată tocmai la țanc. Pedalatul pe trail m-a cam sleit, mai ales că urcam de kilometri buni, iar loviturile constante induse de traseul neuniform doar m-au costat energie prețioasă, pe care mersul pe asfalt mă ajută să o refac. E drept că nici eu nu eram în cea mai bună formă fizică, fiind revenit de curând după o răceala serioasă, dar nu aveam de gând să mă menajez. Intru din nou pe teren accidentat, foarte accident de fapt, și urcarea continuă în ciuda faptului că pur și simplu nu puteam să înțeleg unde mai poate urca după ce am tot urcat de 35 de kilometri încoace. În fine, ajung, în sfârșit, și în vârf, iar pe coborâre depășesc o mașină, despre care am aflat la finalul cursei că e a organizatorilor. Iată și rezolvarea dilemei de ce nu era nimeni la punctul de alimentare atunci când am trecut eu pe acolo…
Dar Croația are farmec. Farmec și natură, mai exact. Traseul trece peste coame de dealuri nelocuite, necălcate de picior de om. Nici țipenie de nimic, ci doar un cel albastru și imensitate de natură. Iarăși mă cufund în frumusețea pedalatului într-un loc pe care nu l-aș putea indica precis pe hartă și ratez al doilea punct de alimentare. Situația e remediată de finish-ul care se apropia, căci cobor din zona deluroasă înapoi în antropic, de unde iau niște apă oferită de câțiva săteni pe care îi întâlnesc. Dar se pare că iar m-am rătăcit, nu că restul concurenților ar fi dus-o mai bine, așa că perspicacitatea în materie de orientare e pusă la treabă din nou. Din fericire, sosirea nu era deloc departe de mine, fiind aflată la vreo 3 kilometri. Aflu că sunt primul, în cele din urmă cu un avans de 2 minute și 30 de secunde. Nu că mi-ar păsa prea mult, pentru că mai vreau o zi ca aceasta. O să am grijă ce îmi doresc, pe viitor, căci se pare că se cam întâmplă…
Sâmbătă, 6 septembrie, ziua 2: Sinj-Vrlika, 94 de kilometri, 2.300 de metri diferență de nivel
Azi m-am trezit la 5 dimineața, dat fiind că startul era la ora 7. Până la urmă, a fost la 7.30, dar deja nu mai conta căci eram pregătiți de cea mai dificilă etapă a cursei. Deocamdată, rulăm pe aceleași drumuri ca și ieri, așa că trec frumos la conducerea cursei, dar nu mă avânt prea tare pentru că ne aflam pe șosea și vântul era puternic. Încerc să conving niște concurenți să conlucrăm ordonat la trenă, dar fără succes. Mai mult, polițistul care ne escorta zice să o luăm la dreapta, deși traseul era înainte. Eu le spun tuturor că greșim, ei nu mă ascultă, ei o țin pe-a lor, eu pe-a mea și după câteva momente de singurătate, apare din nou grupul.
Cel aflat pe locul secund în clasamentul general pare foarte competitiv și, deși nu duce un metru de trenă, atacă de câte ori are ocazia, mai ales că încă suntem pe șosea și are spațiu de manevră suficient. Nu mă las intimidat și îi răspund fiecărui atac, dar bicicleta nu este întru totul de acord cu mine. Un rulment al roții de spate se sparge, ceea ce înseamnă numai probleme, chiar dacă roata încă funcționează. Îmi asum riscul (nu că aș fi avut alte opțiuni) și încep să forțez deîndată ce intrăm pe off-road. Rămân în curând singur și încerc cumva să domolesc vocile din capul meu care înșirau toate variantele de scenarii în caz că butucul roții de spate s-ar fi dezintegrat complet. Ideea era că trebuia să pedalez încontinuu căci se pare că și clicheții casetei se stricaseră, dar acesta nu e un lucru deloc ușor pe coborâre, mai ales când ai parte de 20 de kilometri de mers la vale. Eh, trăiască full-suspension-ul și anvelopele de 2.35!
Termin coborârea cu bine și ajung la o nouă secțiune de șosea, întâmplător și ultima parte a cursei, lungă de vreo 15 kilometri. Singurul gând care se plimba prin mintea mea era că fiecare kilometru parcurs înseamnă un kilometru mai puțin de mers pe jos dacă mi s-ar fi stricat de tot bicicleta. Dar ajung primul, ajung cu bine, ajung la mai bine de 13 minute de următorul sosit, tipul care sprinta nevoie-mare la începutul cursei și, mulțumită unor concurenți italieni, primesc și o roată nouă pentru mâine. Ador spiritul de fair-play.
Duminică, 7 septembrie, ziua 3: Vrlika-Knin, 51 de kilometri, 800 de metri diferență de nivel
Ciclistul e străin de noțiunea clasică de „relaxare de duminică”. După o noapte petrecută în acompaniamentul unei orchestre de rapsozi burdușiți cu ciorbă de fasole, mă îndrept spre start, unde deja concurenții au decretat că nu se mai ia nimeni după polițistul pe motocicletă, ci după mine. Și vorba-i vorbă, căci după nici 100 de metri omul legii încurcă traseul și, când le spun tuturor că alta ar fi direcția bună, ne îndreptăm cu toții încolo. În ultima etapă nu am avut munți sau cățărări în program, ci mai mult dealuri line, deci „njama stress” cum zic ei pe-aici. Dar prea multă relaxare strică, căci pe singura urcare mai pretențioasă a zilei, de nici 3 kilometri, schimb eu cum schimb vitezele că rămân fără lanț. Noroc că nu s-a rupt, ci doar a căzut de pe placa de angrenaj, așa că îndrept greșeala în scurt timp și pornesc din nou la luptă. Etapa se termina pe plat și o surpriză frumoasă din partea organizatorilor a fost finish-ul chiar în curtea interioară a castelului din Knin. Las victoria celor mai rapizi și mă bucur să termin într-un cadru așa de special. TransDinara, venim și la anul!
