Acum citesti
Road Grand Tour, Eroica, Race Report: în creierii munţilor!

Interesantă situaţia în care mă aflu, simt că am atât de multe lucruri de spus despre Eroica, dar, în mod curios, ca într-un vis, cuvintele ar vrea să iasă, însă, parcă pot doar să mormăi câte ceva. Să încercăm să le scoatem atunci cu forcepsul! Principala mea îngrijorare legată de Eroica era legată de traficul intens de pe Transalpina, documentat cu o săptămână înainte de Roxana la o recunoaştere. Îmi construisem o imagine cu miros de noxe şi de ambreiaje arse pe urcarea Pasul Urdele – Pasul Muntinu şi ţinând cont că anul trecut plouase torenţial şi am fost şi acroşat uşor de un şofer grăbit să mănânce un mic şi să tragă o ţigare la mare altitudine, eram destul de anxios în aşteptarea acestei act „eroic” din Road Grand Tour. Pe de altă parte, tot ce îmi doream de la această cursă, era să merg cu pasiune! Chiar dacă nu am datele pentru a fi căţărător, acest capitol al ciclismului mă fascinează îndeajuns şi după cele întâmplate şi parţial descrise mai departe, consider că dorinţa mea aproape că… s-a îndeplinit.

2Pot să spun că plutonul aproape că a decolat din Brezoi, viteza apropiindu-se de 50 de km/h, din ce am observat în rarele momente în care mi-am permis să arunc câte un ochi la ciclocomputer. Au fost şi momente în care am simţit că angrenajul meu compact era aproape insuficent şi ăsta e un nou semnal că ar trebui să îmi pun şi eu o foie cu 52 de dinţi, asimetrică chiar, pentru că sunt de părere că s-ar potrivi stilului meu „diesel” de pedalare. A fost şi un moment în care am vrut din nou să mă opresc, pentru că s-a căzut în pluton, în imediata mea apropiere, iar Roxana era în spate cu clavicula despre care nu se ştia dacă e încă ruptă sau e ruptă din nou. Practic, am observat că se întâmplă aşa: un om se „hâie”, după cum ar fi spus străbunică-mea, odihnească-se în pace, cel de lângă el se „suceşte” şi mai tare, următorul trebuie să facă o mişcare şi mai amplă şi uite aşa, se ajunge la câte o fază de WATTS, cred că nu mai are nevoie de explicaţii rubrica de pe Eurosport. Iar credeţi-mă, faţă de Road Grand Tour, acolo se întâmplă faze ciudate! Tot la categoria faze ciudate poate fi trecută şi o căzătură pe urcarea de la barajul Brădişor, încheiată cu doi rideri căzuţi, mă scuzaţi, într-un… şant! Să notăm că eram în fruntea plutonului atunci când Nechita, Petrache şi Pleşea au atacat, dar experienţele anterioare m-au învaţat că dacă doream într-adevăr să  nu îmi compromit cursa, se impunea să stau pe şaua mea (din carbon!), pentru că oricum nu m-ar fi ţinut mai mult de jumătate de minut gazul, după care nu ştiu cum mai ajungeam sus.

Dar, chiar şi aşa, la intrarea în Voineasa s-au mai dat câteva atacuri, de care de abia m-am ţinut, iar aici l-am pierdut pe bunul meu prieten Ştefan „Henry” Scarlat. Anul trecut, mi s-a rupt filmul la începutul urcării, iar acum aveam speranţe de mai bine. Practic, am avut parte de ceva antrenamente pe urcări în luna august, chit că pe mountain-bike, dar pot spune că tot s-au simţit. M-am nimerit într-un grup de rideri din care i-am recunoscut pe Cristian Doicescu, Dan Bostan („atenţie, ăsta urcă ca Basso!”, m-a pus Henry în temă) Mihai Andrei şi Kovacs Robert şi ce pot să spun, m-am ţinut binişor, dar, stau să mă întreb acum, evident, într-un spirit de glumă, dacă nu cumva vreo doi dintre ei făceau jocuri psihologice cu mine, adică, „rotund, rotund, mai avem până sus”, zicea timişoreanul, „stai aşa, să ne ajungă şi ceilalţi”, spunea constănţeanul când o călcam şi eu mai bine la deal. Şi pentru că eram la fel de scrupulos cu „gazele” ca gazda mea din facultate, le-am tot economisit până când m-am trezit cam singur. Am reuşit însă să revin spre finalul urcării, observând mulţumit, că pulsul îmi e destul de stabil în apropierea pragului anaerob, după care a urmat catharsis-ul! Dacă la Infernul Muntelui sau de la Piatra Arsă, cobor ca o bunică, aici pot spune că mi-am dat drumul la vale tărişor, judecând după timpul înregistrat de Strava, dar ideea e că m-am simţit în elementul meu şi viteza a venit de la sine, ceea ce consider că e varianta corectă pe coborâre.

Apoi, a venit porţiunea mea preferată, pasajul valonat până în Obârşia Lotrului: asfalt cu destule denivelări, mici coborâri, mici urcări, viraje sănătoase, scurte porţiuni de macadam, toate oferă o experienţă palpitantă, în care simţi că devii una cu bicicleta, „bătrânul” meu Focus Izalco, MY 2008, care a rezistat eroic abuzului! M-am regrupat aici cu Mihai Andrei, un rider de la BMC Agroland, am colaborat foarte bine şi în apropierea Obârşiei, ne-am lipit de un grup destul de consistent de rideri, din nou Doicescu, Bostan, Kovacs et company. Aici, mă simţeam ca o bărcuţă care intră în furtună, nu mai călcasem pe acolo pe sus, mă rog, prin 2006, cu motorul, dinspre partea sudică, pe când încă Transalpina era aşa cum mi-aş fi dorit şi acum să fie, adică neasfaltată. Mă simţeam bine pe fals plat, am răspuns unui atac, după care am încercat să mă desprind de grup, atacând la rândul meu, pentru că nu eram suficient de încrezător în ceea ce urma să fie prestaţia mea pe căţărarea despre care auzisem tot soiul de lucruri, unul mai îngrozitor decât altul.

Acum, retrospectiv, aş putea spune că în condiţiile în care eşti obosit, factorul „frică” joacă un rol şi mai important. Evident, un rol negativ. Cred că nu trebuie să fii un mare psiholog să îţi dai seama că dacă fizicul este la limită, orice umbră de îndoială în forţele proprii nu îl va face să lucreze pentru tine. Cam aşa s-a întâmplat în cazul meu, am fost prins şi depăşit de mai mulţi rideri, după care am sesizat că de fapt nu urcam atât de prost şi că grupul se stabilizase la o distanţă ce părea tangibilă. Combinaţia – serpentină abruptă, scurtă bucată mai dreaptă îmi convenea, însă ce m-a făcut să pierd teren erau pasajele foarte abrupte, exact ca la MTB. Am reuşit să mai recapăt câteva poziţii, ba chiar un coleg de suferinţă s-a întrebat de unde veneam, pentru că mă depăşise anterior, spunând ceva chiar despre „agăţat de maşini”. I-am zis că ăsta e ritmul meu, dar acum mă gândesc că trebuia să fac o trimitere la filmul „Greu de ucis” cu Bruce Willis… De remarcat că, oricum sunt maestru la schimonoseli şi grimase, iar pe ultimii cinci kilometri, care mi-au părut o eternitate, mi-au ieşit atât de bine, încât probabil din această cauză am reuşit să înmoi şi inimile de piatră ale conducătorilor auto vilegiaturişti, de la care, incredibil, între două guri de diesel ars, am auzit şi, suspans, bat, tobele, încurajări!

„Hai că poţi!”, îmi aduc aminte că mi-a spus şoferul unui Passat, „Da!”, am fost în stare să îngân, după care, ca într-o comedie, şoferul a „ucis” motorul, dar jur că nu mai aveam puterea să-i spun „hai că poţi”. Eheeei şi aici, la începutul rampei de un kilometru cu aproximativ 14%, deşi reţineam că îl lăsasem temporar în spate, m-a atacat Dan Bostan, un atac care mi-a înfipt un cuţit în inimă şi la care nu am fost în stare să răspund. Mai sus, Doicescu începuse să facă opturi, iar eu simţeam că încep să ridic roata faţă şi m-a lovit o incipientă panică să nu care cumva să mă dau jos de pe armăsarul Izalco cu ale sale copite Fulcrum. Abia o mai „pârâiam”, cum ar spune amicul Scarlat, o metaforă pe care de fapt copyright are Tomuţa Daniel. Ochiometric, pentru că urcasem o grămadă până în acel punct, rampa nu părea aşa dură, pentru că, personal, îmi cam lipseau reperele vizuale, mai eram în stare să văd doar asfalt, dar, am înţeles că multă lume a suferit pe acolo. După părerea mea, nu am fost pregătit pentru aşa ceva, pentru că mă transformasem din agresor, victimă şi se presupune că la un concurs ataci până la finiş. Factorul „eat thunder/crap lighting” dispăruse cu desăvârşire, acum, de la birou îmi spun că trebuia să mă dau peste cap, să mai fac un ultim efort, etc, etc, Rocky 1, 2, 3 şi 4, dar dacă mă gândesc la momentele de pe munte, nu mai sunt atât de Rocky. Cu siguranţă însă, îmi doresc să revin mai puternic!

Şi când te gândeşti că experienţa asta, foarte dură pentru toţi amatorii, e doar o „altă zi la birou”, pentru cicliştii profesionişti, te ia cu fiori şi capeţi o mai bună înţelegere a ciclismului. A doua zi, tot ce am mai fost în stare a fost un Tour de Snagov „pârâit” şi nu cred că aş mai fi fost în stare să o iau de la capăt. Oricum, de remarcat acţiunea lui Dan Bostan, care din momentul în care m-a depăşit a luat trei minute şi jumătate avans, prinzând şi podiumul „reciclat” după clasamentul general. Trebuie să îi mulţumesc pe această cale cursantului de la MTB Skills and Boot Camp, devenit între timp prieten – Alexievici, care a condus corabia VW T5 până sus pe Muntinu, deşi îi dădusem instrucţiuni să o acosteze la Obârşia, din considerente de ambreiaj, dar el, ca un manager grijuliu, văzând că începe ploia a venit până la finiş, să nu rămân stingher pe acolo. Ambreiajul încă nu a căzut şi e de menţionat răbdarea sa şi momentul de neuitat în care i-am cerut să „producă” un gel suplimentar, deşi ştiam clar că acestea sunt undeva într-o geantă, dar nu mai puteam verbaliza şi instrucţiunile de căutare. De menţionat şi faptul că soţia sa, Andreea a avut grijă de Roxana, care a fost oprită la Obârşia Lotrului, la limită, la doar patru minute, de timpul limită, asta după ce l-a convins cu greu pe „tartorul” Ciocan să o lase în concurs. De menţionat şi că, din maşină, coborârea până la Brezoi mi s-a părut o eternitate, ceea ce mă face să concluzionez, că, pentru ciclişti, timpul curge altfel atunci când urci pe Transalpina. Ştiu că o să mă înjuraţi, dar sper ca anul viitor, Alex Ciocan să facă această etapă şi mai lungă, să ne ducă pânâ în vârf de tot, după care să ne dăm drumul la vale, spre Novaci!

Material redactat de Marc Sandu.

Vezi Comentarii (3)
  • Buna ziua ! Frumos articolul tau si ma bucur de toti cei care pot scrie frumos (mai ales ca io nu sunt in stare) . 🙂
    Io sunt cel cu vesta galbena de la Obarsia Lotrului si cred ca pentru Roxana a fost foarte bine ca a ajuns acolo .
    Inainte ca ea sa ajunga , a venit in ambulanta un biclar bandajat la cap , coate si genunuchi , apoi in alta ambulanta a venit o fata Diana epuizata fizic , nici apa nu putea bea ! 🙁
    Cu autocarul matura au mai venit 2 baieti , dar au mai fost biclari care au oprit inainte de timpul de control .
    Eu am fost la toate cursele Eroica si cred ca cei (aproape) 80 de km pana la Obarsie sunt foarte grei , mereu i-am apreciat pe toti cei care au terminat-o !

  • salut, multumesc frumos, de cand m-am apucat mai serios de curse si antrenamente, fac, intr-adevar un efort sa scriu articolele astea, multumesc anticipat celor care au rabdarea sa citeasca si sa treaca peste eventualele mici erori. :). Felicitari tie si tuturor concurentilor si sa ne vedem sanatosi la anul la Eroica!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

five × three =