Nici acum nu ştiu ce m-a lovit. De fapt, dacă încerc să cuget mai adânc realizez că sunt lovit de cei 72 de kilometri cu 2.300 de metri diferenţă de nivel ai traseului de maraton de la Pucioasa, din câte am înţeles, o „ctitorie” a „numitului” Cătălin Sprînceană, de la BikeXpert Racing Team. Supliciu! Pedeapsă! Cam astea erau cuvintele care le aveam în minte în timp ce îmi pilotam din nou – nota bene, bicicleta de antrenament, KTM-ul Ultra Fire, spre finiş, cu încăpăţânarea unui britanic pilot de Lancaster, lovit în aripă de anti-aeriana nazistă. Cum mintea unui mountain-biker este însă puţin pe dos, ştim cu toţii că atunci când spunem despre un traseu că e un „supliciu”, de fapt, înţelesul este tocmai cel de… paradis.
E un lucru mare cel pe care îl spun acum, dar „alpina provocare” a celor de la Bikexpert este foarte probabil să fi fost cel mai greu şi cel mai frumos concurs la care am participat vreodată. De ce mă aventurez să spun asta, menţionând că e greu desigur să compari mere cu pere? Pentru că luate individual, etapele din La Rioja Bike Race, nu erau nici pe departe atât de dificile, în ciuda coborârilor pe single trails cu bolovani şi a unor zone foarte tehnice, pentru că la Geiger MTB Challenge, tura lungă, te duci pregătit ca pentru o coborâre în infern şi parcă diferenţa de nivel e mai… adunată laolaltă sau pentru că la Transalpin Bike Marathon „ciolanul de suferinţă” e pur şi simplu prea mare, cu urcarea la peste 2.000 de metri, care vine o după o coborâre „masivă”, aşadar meniu românesc, două feluri mari şi late. În schimb la Pucioasa a fost vorba despre un cocktail extrem de iute, care nu-şi pierduse tăria nici atunci când paharul era aproape gol şi finişul era după colţ! Ehei, dar ce mai colţ!
Că tot fac unele confesiuni în aceste race reporturi, de dragul cititorilor – cred că de altfel ar fi eminamente sec să scriu ceva în spiritul, „am luat startul, am tras foarte tare, am încheiat cursa în forţă” şi sper ca în 2019, dacă voi mai trăi pe atunci, să nu mai fiu abordat de cititori ce mă vor dojeni că în 2014 am rupt pipa la Rocketbike Fest – nu pipa ci şuruburile de la pipă, de dragul exactităţii, şuruburi care oricum nu erau din titan, sau că în 2012 am rupt lanţul la Câmpina MTB, aşadar de dragul condimentării textului recunosc spăşit că pentru prima dată de când merg la curse de MTB, în ultimii kilometri am lansat şi eu celebrele cuvinte. „Încă o urcare???” am rostit cu voce tare, undeva la marginile Pucioasei. Un nume… predestinat parcă, mărginit de un râu, pe care trebuia să-l treci şi la ducere şi la întoarcere, ce mai, de poveste! Cătălin, vrând parcă să ne spele de păcate, a ţinut să ne aducă înapoi în Pucioasa pe cele mai întortocheate drumuri posibile, ce includeau şi o trecere printr-un soi de potecă de pădurice din spatele unor curţi, pe care, atunci când te aşteptai mai puţin apărea un soi de mini rock garden care se putea sări total sau parţial aşa cum am apucat să fac eu. O altă premieră, la această cursă, după patru ore şi jumătate de chin, am avut prima mea răbufnire de orgoliu, sprintându-mă la final cu Cristian Losonczi, observând prea târziu că mă luptam cu o Elită, care desigur m-a „avut” exact înainte de linia de finiş. Menţionez că Losonczi a avut (cel puţin) o pană, aşa se explică întâlnirea noastră pe final de… bal!
Şi dacă tot am început cu sfârşitul, eram convins că tipul din ultimul check-point minţea, cel care ne-a spus că mai sunt doar şase kilometri de… „rulaj uşor”. Aşa „rulaj uşor” eu nu am mai făcut veci, deci omul minţise atât de frumos, mă rog, în interesul profesional al riderilor, pentru că nu ştiu cum aş fi putut procesa o veste în genul „hai că e bine, mai vin câteva dealuri…micuţe”, asta pentru că tocmai traversasem… Subcarpaţii, vorbesc serios, cu carburantul pe cotă de avarie, vânând glucoza din punctele de alimentare. Singura greşeală pe care mi-o reproşez a fost că luasem doar trei geluri cu mine, încercând să „planez” uşor de pe o coastă pe alta, din inerţie, ca un montagne-russe! Iar urcări? Aşadar, dragi cititori, fost-am la Geiger, fost-am trei zile în Spania la cursa vieţii/pe puncte UCI (mă rog, pentru cine le putea obţine…) fost-am la BikeXpert Alpine Challenge, se poate să fiu absolvit de căzătura de la Cernica 2014 şi de lanţul de la Comana 2013? Mulţumesc frumos şi sper că apreciaţi spiritul de glumă, oricum nu sunt total recuperat după fenomenul Pucioasa, sunt mai liber la peniţă.
Acest concurs m-a adus într-o stare foarte zen: coborâre abruptă cu şleauri şi urme uscate de… copitate, niscaiva pietre? Nici o problemă! Urcare susţinută pe pietriş? O facem şi pe asta! Aoleo, mai vine încă una după creastă? Cu toată viteza înainte! Dau calul meu pentru un baton cu carbohidraţi! Eram într-o zonă în care rulasem mult singur şi tocmai în astfel de zone o laşi mai moale, pentru că nu ai repere. Şi e ciudat. Tu depui un super-efort, eşti undeva pe zona roşie a turometrului, undeva sub „pericol de explozie”, iar totul în jur e atât de paşnic, atât de static, natura absoarbe şi nivelează absolut toată zbaterea ta. Într-unul din aceste momente l-am prins din urmă pe Silviu Vărzaru (dacă nu mă înşel) şi pentru că tot am început într-un spirit aviatic, ne-am lansat în picaj pe nişte cărări, ca un pilot neamţ şi un pilot englez, prinşi într-un „dog fight”, deasupra cerului Londrei. Extrem de palpitant! Până la urmă, am trecut de el, speculând terenul cred, la urcarea pe un podeţ, dar tare s-a mai apropiat el pe final, unde mai funcţionam pe vapori de glicogen…
Poziţie de atac! Greutatea în pedale! Ia-ţi trasă, ia-ţi trasă! Cam astea au fost vorbele pe care le-am avut în cap, pe coborârea din Vârful Romanescu, de la 1.700 de altitudine, o coborâre pe care nu pot spune că m-au lăsat muşchii de la picioare, dar cu siguranţă aş fi vrut ca ei să fie mai puternici, pentru a încasa toate loviturile pe care ţi le dădea muntele! Dar, iarna e aproape, aşa că ocazia e perfectă pentru a ne pune la punct la acest capitol. Niciodată nu avem muşchii suficient de puternici! Iar în creastă, acolo unde vântul sufla aspru, am putut să merg o bucată de drum în cotă de nivel, încercând să fiu… cât mai relaxat. Plus că am descoperit noi moduri în care îţi poţi relaxa corpul pe o urcare dificilă, pentru că până în golul alpin am avut de parcurs o urcare forestieră extrem de interesantă, genul foaie mică-pinion mare, tehnică, toată numai echilibru şi relaxare, cu multe şleauri şi rampe foarte abrupte, care îţi mai dădeau când şi când un moment de respiro. Iar paznicul acestei urcări era o altă cunoştinţă de pe la curse, însuşi Ciprian Roşca, care, s-a întins mai întâi ostentativ – spun eu, pe spate, să văd bine că de fapt se poate să fii şi relaxat la munte, nu doar asudând pe bicicletă pe pragul anaerob, după care m-a anunţat pe ce loc sunt în categorie, atunci când m-a văzut sosind tras la faţă, mai de la vale, dintr-un fals plat. De menţionat că această zonă mi-a pus un mare zâmbet prin faţă şi am de declarat că am refuzat plasa unei maşini. Eram pe locul patru în categorie. Atât de aproape şi atât de departe. Din nou!
Iar până la acel fals plat am ajuns pe o coborâre în care Strava îmi indică 70 km/h, în care, ca în vremurile în care eram tartorul unei motociclete supermoto, desigur, tot KTM, am reuşit să înnegresc complet marginile cauciucurilor! Iar până la respectiva urcare, am avut din nou Subcarpaţii, foarte… rotunzi ca formă, care parcă te urcau direct în cer, ca spinările unor balauri, culmea, perfect ciclabile şi îmi aduc aminte de o trecere printr-o stână, de coborâri pe bolovani, de urcări pieptişe, de peisaje de basm – da, încă mai sunt văi împădurite şi o scurtă „socializare” chiar la început de concurs. Scurtă, pentru că s-a plecat aproape direct în urcare, ierarhiile s-au construit repede, după care fiecare şi-a văzut de drum, eu am reuşit locul patru în categoria 30 – 39 şi 13 la general şi nu vreau să rup vraja poveştii comentând pe această temă, e limpede că mă aflu într-un soi de purgatoriu ciclistic din care… scapă cine poate? Ce e şi mai limpede, este că, după cum spunea Horaţiu Campian, cel care mi-a fost şi de această dată partener de voiaj la Pucioasa, „traseul lung de la Pucioasa intră direct în cartea de aur a MTB-ului românesc alături de Geiger, 4Munţi şi restul traseelor adevărate”.
