Cupa Max Ausnit, Race Report: Thank you, Mr. Steven!

0

Pe domnul Steven Ausnit, l-am recunoscut după pantofii negri, de golf, aş spune eu. Erau pur şi simplu de bun gust, nu epatau, la fel ca şi maşina în care s-a urcat discret după festivitatea de premiere a Cupei Max Ausnit. După care recunosc că m-am uitat lung, pentru că pur şi simplu priveam o altă epocă, un fragment de istorie, de ingeniozitate în afaceri şi nu în ultimul rând de omenie, nu trebuie să cauţi mult pe Internet pentru a descoperi gesturile făcute de domnul Steven Ausnit. Rar ai şansa de a întâlni un astfel de personaj. Nu ştiu cât cunoaşteţi din istoria familiei Ausnit, am mai scris câte ceva în race reportul de anul trecut, atunci când am făcut pe domesticul pentru soţie. Cert este că la Lugoj, cicliştii sunt, din 2012, trataţi regeşte şi anul acesta ei bucurându-se de un traseu palpitant, ce poate fi asemănat cu o clasică de primăvară – 121 de kilometri cu 1.000 de metri diferenţă de nivel, înscriere gratuită, masă după cursă şi premiere într-o sală de evenimente, premii consistente, stunt show moto marca Mihai Stoichescu şi nu în ultimul rând, o prezentare din partea unui reprezentant al Poliţiei Rutiere despre pericolele vieţii de ciclist în trafic, care, nu sunt puţine, desigur cu sfaturile de rigoare. Aşa că nu trebuie să ne mire atracţia pe care o suscită această cursă, 254 de ciclişti profesionişti şi amatori, venind din România dar şi din Serbia, Ucraina, Ungaria, Italia, Franţa, Republica Moldova şi Germania să concureze la Lugoj.

Foto: Denisa Tomulescu, Radu Rusu, Adina Diana Photography, Mihai Leu, sursa facebook.com/cupamaxausnit/

Observ acum că îmi este mult mai dificil să scriu obişnuitul „race report”, pentru că de data asta, m-am clasat pe locul doi, în categoria de vârstă, (30-39 amatori), un lucru pe care l-am urmărit obsesiv ani de zile, şi pe care m-am străduit în aceeaşi măsură să îl elimin măcar de pe harta gândurilor conştiente. Adică, zilele trecute, citind un articol al unui trainer pe care îl urmăresc cu plăcere, Eero Westerberg, am remarcat un paragraf care spunea: „this is actually the root problem, people are focused on competing with themselves and others. When you always compete you will lose. Mind your own business and you will win”. Cumva, dacă îmi permiteţi să îmi dau şi eu cu părerea, ca amator, pentru că nu am de unde să ştiu cum e în sportul de performanţă, dacă iubeşti foarte mult sportul tău şi simţi că la un nivel profund ai apăsat toate butoanele într-o cursă şi în pregătirea ei, mai devreme sau mai târziu, tot vei obţine un rezultat. Apoi, dacă tot am dat-o în filosofii, aşa cum îmi place, oricât de nebunesc ar suna ceea ce urmează, cu scuza că e race reportul meu şi câtă vreme nu lezez pe nimeni scriu exact ceea ce îmi face plăcere să scriu pentru că îmi face plăcere să scriu, faptul că am terminat Max Ausnit pe podium are mare legătură cu o… maşină. Da, o maşină şi încă una în care şansele sunt ridicol de mici să măcar să mă urc vreodată, o maşină pe care am putut totuşi să o admir pe viu în cursa de anduranţă de la Adâncata, care mi-a trezit un feeling visceral şi despre care am citit în revista Racing Wheels, care e un soi de minunat almanah aş spune eu. Iar acea maşină este DeTomaso Pantera. Dacă ai o cât de mică atracţie faţă de motorsport, crede-mă, merită să îţi cumperi Racing Wheels şi să citeşti despre Pantera, cea renăscută din propria cenuşă şi despre oamenii din jurul ei. Stăteam ca pasager, în scaunul din dreapta, pe drum către Lugoj, navigând în ape tulburi, pe o vale a Oltului bară la bară, cu vreme apăsătoare, mergând cumva din reflex la încă o cursă,  am pierdut numărul, cu siguranţă am depăşit binişor numărul de o sută, gândindu-mă că nu aşa ar trebui să se simtă pasiunea mea. De câte ori nu m-am întors de la curse, demolat din punct de vedere fizic şi mai degrabă trist, gândindu-mă că nu aşa ar trebui să se simtă un hobby, la care, căruia, oricât de dramatic ar suna, i-am închinat o mare parte a existenţei şi pentru care am renunţat de exemplu la călătoriile pe motocicletă, ceva ce părea inimaginabil acum un deceniu. La fel cum am renunţat şi la concediu anul acesta, pentru a călători la Chişinău, Oradea, Zalău sau Salonic, totul pe fast-forward, fără a mai ieşi seara la o bere cu oameni pe care îi cunosc în aceste oraşe şi, oricât de hilar ar suna, „ afacere” după care am rămas cu realizări „măreţe” precum locul trei în categorie la Chişinău şi o evadare de mai mulţi kilometri la Oradea, iar de Salonic, îmi voi aduce mereu aminte ca de… locul în care mi-a sărit lanţul şi de service-ul de biciclete de unde am ridicat kit-ul pentru Turul Alexandru cel Mare!

Unul dintre zidurile care fac trimitere la clasicele de primăvară, cu Filip Grigorescu în prim plan, Marc se “ascunde” după Roland Schmidt, campionul naţional de ciclocross la amatori, iar mai pe exterior, Henry Stephane, un om care zice multe adevăruri despre cursele de şosea amatori, “creşte wattajul”, expresia îi aparţine.

Ei bine, şi cum stăteam eu şi meditam aşa, ochii mi-au căzut pe articolul despre Pantera. Şi atunci am simţit lucru ăla, pe care o să fiu sincer că îl simt şi cred că e general valabil, îl simţim din ce în ce mai rar pe măsură ce înaintăm în vârstă: zvâcul! Pornirea aceea de neoprit pe care o ai ca şi copil când doar că vezi o maşină sau o motocicletă şi deja toată fiinţa ta a şi accelerat fulminant, chiar dacă tu ai rămas pe loc şi maşina sau motocicleta sau poate bicicleta e în faţa ta. Tu deja ai parcurs cel mai rapid tur de circuit cu ea. Cam asta am simţit eu atunci când am văzut pozele cu Pantera. Am zâmbit, am pus senzaţiile la păstrare şi la momentul potrivit, ele s-au reactivat. Era în timpul cursei Max Ausnit.

Căldura mare, moncher, la o discuţie într-una din bucăţile de plat, cu amicul meu de la curse Mihai Andrei. Deşi figurile noastre nu par să exprime asta, chiar eram într-un moment de respiro.

Articolul ăsta s-ar putea la fel de bine încheia aici, dar desigur, nu mă pot abţine să nu continui puţin cu niscaiva explicaţii. Se pare că într-adevăr e adevărat, că dacă ai zile de cursă cât de cât începi să mai şi înţelegi câte ceva din mişcările plutonului, problema este că în postura de amator, poţi avea cam… zece astfel de zile de cursă pe sezon, de unde, rezultă alte probleme, iar cei care merg la şosea ştiu la ce mă refer… Eram destul de bine plasat la începutul urcării spre Crivina, dar se putea şi mai bine şi am scăpat primul grup, iar ăsta era chiar trenul cu bilet spre podiumul de amatori. Aici e aici, dacă ai numărul de watti pe kilogram corespunzător şi rămâi acolo, deja eşti pe drumul cel bun.

Ultima “ecuaţie” a traseului, desigur rezolvarea e să vii “blană” de sus, să transferi cât mai multă viteză pe rampă şi de acolo, ce să mai spunem… finişul era la 500 de metri, dă-i tare dar atenţie să nu fierbi apa… Deşi din cauza faptului că în ultimii kilometri s-a terminat bateria la powermeter, tura nu a mai fost urcată pe Strava, s-a salvat totuşi pe Training Peaks, iar acolo arată că cea mai bună putere pentru cinci minute a fost de 382 W, adică 4.9 watti pe kilogram. “Nu mi se pare mult, iar în prima jumătate a cursei m-am chinuit să ţin pasul cu grupul meu”, spune Marc, care tot din lecturile sale de pe Training Peaks, e de părere că probabil l-a ajutat o rată mai domoală a descreşterii puterii în urma oboselii, care se poate obţine cu antrenament, cum a fost de exemplu cantonamentul de o săptămână din martie, din Grecia.

În cazul meu, drumul cel bun a însemnat o coborâre palpitantă în care a trebuit să strig unui motociclist să îmi facă loc, dar cursa era încă timpurie, nu mult a durat până un întreg pluton s-a adunat şi nu ştiu exact ce s-a întâmplat mai departe, posibil să se fi dat atacuri, varianta oficială era că se punea de o morişcă pentru a prinde elitele…Cert era că era tare greu… Apoi, o urcare mai lungă, prin pădure, unde cu greu am reuşit să rămân în grup şi unde coborârea care urma m-a ajutat să revin, pentru că, am mai spus, dacă nu am viraje în orb, reuşesc să merg destul de tare. Lucrurile s-au mai liniştit, ba chiar, experimentatul meu prieten, mai cunoscut sub numele de Henry Stephane ne-a dojenit că parcă suntem un cortegiu funerar. Aici, a propos de cât de mulţi rideri atrage cursa asta, m-am întâlnit cu unul dintre băieţii cu care m-am alergat la Chişinău, (deci se pare că şi viceversa e valabilă, nu sunt chiar singur), Evgheni Volosciuc, pe care am încercat să îl avertizez că avea o căpuşă pe un fesier, spre amuzamentul grupului. Sau cu Mihai Andrei, de la Timişoara Cycling Team, om cu care am legat o amiciţe „racing” tocmai în…  Turul Dobrogei… Trebuie să spun că e o senzaţie foarte plăcută să împarţi din mers o sticlă de apă cu alţi concurenţi, nu toţi am apucat să luăm sticlele de pe margine, de la voluntari, dar ne-am asigurat că înainte de a le arunca, nu mai era nimeni care să aibe nevoie. Apoi, a venit o zonă frumos valonată, unde, poate din cauza căldurii, care mie îmi place, am început să simt că nu mai e chiar atât de greu să stau în grup şi chiar m-am dus spre fruntea sa, dar am şi căutat să speculez fiecare viraj şi fiecare lansare din cuplu pe o contrapantă, lucruri, care, îndrăznesc să spun, parcă nu sunt făcute suficient în pluton. Din păcate, aici, la o schimbare pe foaia mică, ca şi în aproape fiecare cursă de până acum, mi-a căzut lanţul, am analizat şi am concluzionat că de data asta a fost cu siguranţă o eroare de foaie şi nu de manipulare, am înţeles de la un priceput într-ale mecanicii că astfel de inconveniente se întâmplă şi la case mari, chiar … foarte mari. Am înghiţit pastila amară, m-am lipit de următorul grup care trecea pe acolo şi surpriza a fost foarte mare, am colaborat foarte bine, după nume dintre rideri îl ştiu pe Victor Marin şi mai erau acolo băieţi de la Velocitas, am reuşit să lipim grupul din care rămăsesem în urmă.

Porţiunea de “Strade Bianche” a cauzat destule pene. Din fericire, Marc a scăpat şi spune că s-a crezut la MTB, de fapt, chiar îşi imagina că e la volanul unui DeTomaso Pantera. ?!? Nu vrem să ne gândim ce se va întâmpla dacă Marc merge la Academia Titi Aur, pe circuit, pentru etapa de Road Grand Tour, e posibil să o ia razna complet.

La un moment dat, am rămas surprins când cineva a spus că mai avem doar 19 kilometri, mi s-a părut că timpul a trecut atât de repede, poate şi din cauza că la ultima trecere fusesem în rolul de domestic şi timpul greu trecea… J Apoi, când am mers pe nişte câmpii bătute de soare şi am avut de urcat un viaduct, deja mă simţeam ca „acasă” pe Tour de Snagov, m-am relaxat, iar la intrarea pe macadam, atenţie, am făcut, o dată în viaţă, o mişcare strategică, adică am căutat să văd care sunt cei mai „musculoşi” rideri din grup, pentru că intuiam că ei vor impune ritmul pe secţiunea „Strade Bianche”, şi chiar aşa a fost. Aici, intră în acţiunea ciudata combinaţie de MTB-Şosea cu accente de ciclocross pe care o tot aplic de câteva sezoane, nici eu nu reuşesc complet să înţeleg acest lucru, dar cert e că m-a ajutat să mă desprind şi să îmi construiesc un fragil avantaj la reintrarea pe asfalt, pe care cumva, l-am păstrat până la finiş, negociind cu mare, mare scrupulozitate cu pragul anaerob, în vederea rampei, de 7% pe care trona finişul.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ