Acum citesti
De la Beach Race XCO la Topoloveni Bike Adventure: o porţie dublă

Dacă anul trecut a fost anul locurilor III pentru mine, în categoria de vârstă, clasa amatori, iata că anul ăsta am “upgradat” şi am trecut la locul II. În ritmul ăsta ameţitor, pe la vârstea lui nea Cezar Jipa, ar trebui sa alerg în Turul Franţei! A trecut ceva timp de când am combinat două curse în acelaşi weekend – recordul a fost în 2013 cu o cursă din Motocross Cup, sâmbata şi o cursă MTB duminica – şi mă miram pe atunci că nu am prins podiumul la MTB, aşa că doream să repet experienţa, însă doar la pedale. Alegerea mea de sâmbătă a fost Beach Race XCO, plaja Corbu, iar pentru duminica am mers pe mâna Topoloveni Bike Adventure, aşadar acest race report este un soi de “la munte şi la mare cu Marc Sandu”! Şi chiar pot să spun că am dus nisipul de pe plaja Corbu la Topoloveni, pentru că ostenit, după atâta drum şi dupa aşa cursă grea, după soarele şi vântul de faleză, am omis să mai lustruiesc bicicleta, care oricum era destul de curată, căzând într-un somn adânc.

 

Cum a fost aşadar la mare? Păi bine, cum să fie, am trait un moment inedit, şi anume cel de a urca pe podium alături de Răzvan Juganaru, aşadar, locul II, nivelul I, o performanţă ce parea utopică acum trei ani, când, luându-mă după ce scrie pe site-ul ridersclub.ro, m-am înscris la nivelul unu. Adică, de atunci mă antrenez (aproape) în fiecare zi, şi vreau să fac performanta, desigur, în felul meu amatoricesc, dar tot performanţă rămâne pentru mine. E drept ca la nivelul unu am fost doar… doi, dar, m-am clasat pe şase la general, aşadar sunt multumit de prestaţia-mi. Mai trecusem eu pe la plaja Corbu, chiar cu bicicleta şi cunosc drumurile acelea rapide de pământ şi de nisip ale Dobrogei şi tare imi sunt dragi şi nu o dată pe când bălăuream pe acolo, mi-am imaginat că alergam într-o cursă. Iată că de data aceasta am avut ocazia să o fac!

foto Laurentiu Bogdan

Circuitul părea simplu la prima vedere, doar vreo patru kilometri, ce includeau o urcare abruptă pe faleză, un drum în bătaia vântului, apoi o coborâre într-un viraj stânga pe plaja, o prima zonă cu nisip, perfect traversabilă însă, rulaj pe un nisip tare cu scoici, cu marea, soarele şi cerul în dreapta, apoi o revenire spre faleză pe iarbă, un foarte scurt single-trail în cotă de nivel, o trecere printr-un mic canal, apoi revenirea pe plajă şi o problemă de rezolvat, constând în traversarea unei zone cu nisip afânat, înaintea finişului. Din punctul meu de vedere, în doar patru kilometri îţi puteai testa abiliăţile de bază din ciclism (şi orice sport…): anduranţa – zece tururi, forţa – de utilizat din plin la trecerea prin nisip şi la scurta urcare, iar tehnica (viteza) intra în discuţie, la parcurgerea secţiunii cu nisip.

Pot spune apoi că dacă ar fi să ne uităm la regimul de funcţionare al ciclistului, Beach Race XCO a semănat mult cu o cursă de şosea: sus pe faleză aveai un contra-timp individual în bătaia vântului, iar pe plajă era nevoie de o explozie de forţă… Iar în astfel de condiţii, “şoselarii” Ştefan Morcov “Basso” şi Filip Grigorescu au strălucit pur şi simplu, reuşind locurile unu şi respective trei la general. În ce mă priveşte, angrenat într-o conversaţie cu tânărul Leonard Barbu, locul trei la categoria UCI/Elite, am ratat poziţionarea în prima linie de rideri la start, nu m-am stresat prea tare de la acest lucru, considerând că am timp să mă plasez în primul grup, însă s-a plecat îngrozitor de tare! Am reuşit însă să driblez bine câţiva rideri şi înainte de urcare, am apucat să-i văd pe Basso, Jugănaru, Grigorescu, Adrian Dumitru şi George Stan în faţă, plănuind să mă lipesc de trenuleţul lor. Din relatările lui Adrian Dumitru, Basso a atact extrem de puternic odată urcarea încheiată, iar trenuleţul pe care forţam să mi-l apropii, s-a dezmembrat în scurt timp, Adrian Dumitru rămânând împreună cu Filip Grigorescu. A urmat o cursă solitară, în care mi-am imaginat constant că am pe cineva care îmi răsuflă în spate, pentru a nu o lăsa mai moale şi am avut palpitaţii la fiecare trecere prin nisip, de teamă să nu cumva să fiu nevoit să descalesc. De la tură la tură, trecerea prin nisip şi scurta urcare – estimez că avea pe puţin 15% devenea mai chinuitoare şi la fel, gândul că aş putea fi depăşit mă înfiora! Am încercat să speculez cât mai mult terenul – iată unul din avantaje atunci când rulezi în circuit, de exemplu coborârea pe plajă se putea face fără efort în placă mare, pinion mic şi la fel puteai să traversezi şi prima zonă de nisip, mai ales dacă puneai roata faţă într-un mic şant, întocmai ca la motocross, şi te lăsai niţel scuturat. Apoi, la intrarea pe iarbă am constatat că puteam fi sesizabil mai rapid rămânând în placa mare, pompând şi pedalând “strategic”, sincronizându-mă cu gropile şi dâlmele de pe traseu.

Cum a fost la munte? Mă rog, aproape munte, ştiam că aveam să fiu obosit, după ce la Corbu am avut un puls mediu de 170 şi un maxim de 182, pentru Topoloveni puteţi scădea zece din aceste valori. Dar, la război ca la război şi am fost foarte atent să plec din prima linie, să nu îmi scape nimeni la rulajul pe asfalt, de fapt am fost atât de atent încât m-am trezit al doilea rider. Pulsul nu îmi era prea sus, aşa că am accelerat – deh, reflexele mele de motociclist şi eram convins că sunt cărătorul a câţiva rideri la plasă, aşa că mă uit discret înapoi, nimeni! Mă uit şi mai înapoi… nimeni! Mă întorc şi văd plutonul în spate, venind compact în urma mea. Mă înfior şi mă gândesc ce să fac… Dacă voi repeta figura lui Daniel Crista de la Ziua „B”? Marc Sandu câştigă cursa de la Topoloveni! Asta ar fi prea de tot! Cum nu mă păştea vreun pericol de a ajunge anaerob, am decis să continui, gândindu-mă că singura mea şansă ar fi fost ca cei mai buni rideri – Jugănaru, Adrian Dumitru, George Stan, Ionut Sdrăilă, Alex Grozea, Leonard Barbu, Antonio Vieru, Vlad Urzică, să se încurce niţel la intrarea pe macadam, iar eu să am tot traseul la dispoziţie, dacă îmi permiteţi să folosesc o expresie la modă în anumite cercuri, „like a boss”.

TBA - foto Cristian Airinei

Aşa că m-am zorit după un ATV, într-o evadare solitară, vorba aceea, “să se vadă sponsorii de pe tricou”, după care, încercând sa fiu mai ofensiv, am depăşit ATV-ul (!?!) şi m-am instalat după o maşină şi în sfârşit am intrat în traseu. Acesta nu era prea clar, mai ales în condiţiile în care sunt obişnuit să am rideri în faţă, dar din fericire nişte oameni în veste verzi îmi făceau semne pe unde să o iau! Am încercat să joc încă o carte, şi anume să ies din raza vizuală a riderilor care mă urmăreau, ca ei să fie nevoiţi să se întrebe – Dumnezeule, cât de în faţă e băiatul ăsta? Din păcate deşi eram relativ departe de frecvenţa mea cardiacă dintr-o zi bună, simţeam că scârţiam din toate încheieturile şi nu puteam susţine un efort ca lumea. Şi toate astea au durat cred că vreo cinci minute maximum, căci apoi au apărut „Jughy” & Co., iar eu de emoţie m-am dezechilibrat pe un şleau, fix în faţa lui Toni „XTR” Vieru, un rider iute la mânie în timpul cursei. Mi-am cerut umil scuze şi am primit iertarea, însă am fost depăşit între timp şi de riderii de la Perfect Bike şi împreună am continuat cavalcada, problema a fost că în scurt timp ne-am dat seama că ne învărtim în cerc pe nişte ogoare. În mod surprinzător, de nicăieri a apărut şi Răzvan Jugănaru şi în scurt timp ogorul s-a umplut de rideri, de parcă am fi fost la turnarea filmului „Mihai Viteazul”. Care de care era mai încins, mai colorat echipat, călare pe câte un falnic armăsar din carbon. Ce mai zarvă, ce mai zbucium, dar Răzvan, ca un… lider, a pus mâna pe telefon, iute a sunat la organizator, s-a aflat unde am ratat virajul de stânga – poate că o mână criminală subtilizase banda şi am decis să ne întoarcem „la cimitr” şi să relansăm cursa ca nişte gentlemani. De notat însă că o suavă domnişoara remarcase capătul de bandă rămas care semnaliza traseul corect şi cobora tiptil, tiptil pe nişte şleauri! Ei, dragii mei, despre asta e vorba în ciclism şi ăsta e unul dintre motivele care îl fac să fie atât de frumos: dacă aş fi reuşit să mă fac nevăzut mai devreme, dacă aş fi prins o zi care să îmi permită să stau bine merci la 176 bpm şi dacă aş fi nimerit traseul corect, mai, mai că aş fi avut şansa mea la victorie!

Aţi observat poate de câte ori l-am pomenit pe Jugănaru, am să îl pomenesc din nou, căci în această relansare, care nu era clar pentru mine de unde se făcea – să mor eu dacă văzusem vreun cimitir, şi când era momentul în care trebuia să îi dăm bice, am decis să stau cu ochii pe el, dar efectiv nu îmi dau seama când a trecut pe lângă mine. Traseul avea trei urcări consistente, pe care m-am simţit bine – probabil pentru că am decis, nici eu nu ştiu exact când şi de ce, faptul că aş fi „căţărător”, însă pe şleauri am fost destul de inert şi după ce am fost depăşit pe la jumătatea cursei de Toni „XTR” am şi reuşit să mă catapultez dintr-un şleau, fiind apoi depăşit de Vlad Urzică. O scurtă rătăcire i-a îndepărtat definitiv, dar am prins însă câteva coborâri rapide şi o urcare abruptă, pe care am aflat că Jugănaru a accelerat – pentru că după cum spunea după cursă, în urma participării la multe tururi, organismul său s-a setat să funcţioneze mai bine de la o zi la alta, terminând în final de aproximativ un minut de Toni Vieru, alături de care am urcat pe podium pe locul doi, iar de alăturat ni s-a alăturat Marius Antofi (Perfect Bike). Topoloveni Bike Adventure a fost aşadar pentru mine o adevărată aventură şi m-a făcut, graţie timpuriei mele evadări eşuate să trăiesc cursele de MTB la noi şi palpitante niveluri!

Vezi Comentarii (0)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

thirteen − 11 =