Despre Cupa Mondială de la Albstadt și performanțele sportivilor români

6

Am spus-o în mai multe rânduri, dar simt nevoia s-o repet de fiecare dată: prezența la o competiție de o asemenea anvergură, ar trebui să fie obligatorie pentru orice pasionat. Iar la prezență nu fac referire la cea din fața televizorului, ci la cea de la fața locului. Căci crede-mă pe cuvânt, nimic nu se poate compara cu senzațiile pe care le trăiești văzându-i pe cei mai buni sportivi din lume, duelându-se pe traseu, trecând în viteză la nici un metru prin fața ochilor tăi. Ce spectacol, ce nebunie!

DSCF8403
Absalon trecând peste unul din drop-urile mari. Acesta și-a îmbunătățit tehnica, menționând că se antrenează specific pentru coborâri cu fratele său.
DSCF8412
Nino în frunte. Acesta a reușit până la final să se impună la… sprint. Și la foto-finish.
DSCF8302
Startul fetelor a fost de asemenea imrpesionant. Încurajările maxime sunt la ordinea zilei.

Totodată, oricine a filmat vreodată cu camera video de acțiune un traseu, știe deja că orice coborâre mai aburptă sau urcare mai dificilă, nu poate fi redată niciodată așa cum trebuie, altfel spus, lentila nu reușește să surprindă realitatea, prin urmare, te bucuri doar de 50% din senzațiile pe care ar trebui să le obții. Iar acesta este punctul forte al prezenței la o asemenea competiție. Pot să confirm că traseul de la Albstadt nu este deloc unul simplu, având ocazia să-l parcurg. Ai nevoie de atât de multe atuuri pentru a-l încheia, încât înșiruirea acestora ar mai ocupa o jumătate de pagină. Traseul de XCO este proba de foc pentru un rider complet, de la rezistență până la tehnică desăvârșită. Dacă ar fi să compar coborârile de pe traseul de la Albstadt cu ceva similar din România, m-ar duce cu gândul la traseul de downhill de la Piatra Neamț sau poate chiar la On The Rocks, din Postăvaru, locuri în care rar vezi pe cineva pe un hardtail, 29er.

DSCF8404
Tudor Oprea, cel mai bine clasat român în cursa elitelor.
DSCF8433
Lucian Logigan.
ede-molnar
Ede Molnar, în cursa U23.
DSCF8455
Vlad Sabău.
DSCF8405
Vlad Sabău.
DSCF8552
Tudor Oprea.
DSCF8587
Bogdan Duca.

Atmosfera de la Cupele Mondiale la care am tot participat ca spectator este cea care completează în mod sublim această sărbătoare a sportului pe două roți. Cel mai clar mi s-au întipărit în cap momentele când Sabine Spitz sau Manuel Fumic treceau prin fața spectatorilor, căci văile răsunau, cred, de la zeci de kilometri. Publicul german își susținea favoriții într-un mod greu de imaginat pentru noi cei din România, mai tăcuți de fel. Dacă mă gândesc și la puhoiul de oameni care a rămas la premiere, probabil mii, sau la felul în care-i aclamau pe câștigători, îmi dau seama de acele multe diferențe despre care ar trebui să discutăm.

DSCF8365
Public numeros și la cursa fetelor/elite.
DSCF8298
Asta înseamnă să ai fani adevărați. 🙂
DSCF8314
Și asta înseamnă să fii un fan adevărat: să urci pe munte pentru a-ți susține favoriții, chiar dacă te deplasezi cu ajutorul cârjelor.
DSCF8655
Perete de oameni la finish. Doar cei norocoși pot prinde un loc în față.

Criticile care i-au blamat pe sportivii români pentru rezultatele din Germania n-au încetat să apară. Nu pot să nu remarc această caracteristică a poporului nostru în general, fie că este vorba de ciclism sau de fotbal sau de orice alt sport: când sportivii sunt pe val, toată lumea este mulțumită, însă dacă se întâmplă să dea greș sau să obțină un rezultat mediocru, încurajările de la început sunt date uitării și se aruncă cu pietre fără nicio jenă. Altfel spus, ori ești bun, ori nu mai contezi. Ceea ce este evident fundamental greșit pentru grupurile de fani care-și susțin favoriții, un comportament destul de rar întâlnit prin alte părți ale lumii. Și ca să dau un exemplu mai clar, o să întreb: la ce concurs de ciclism din România s-a pomenit ca publicul să-i aplaude și să-i încurajeze pe cei care se accidentează în timpul cursei? De regulă, se râde, se face mișto. La ce concurs local susținătorii îi aclamă pe favoriți, chiar dacă aceștia se află undeva în spatele cursei? Sunt de acord că sportul este la începuturile sale și că trebuie să crească spre o cultură care vine cu toate avantajele la pachet, dar uitându-mă la celelalte sporturi, nu cred că vorbim despre o cale scurtă până la intrarea în normalitate, cel puțin în ceea ce privește mentalitatea și modul superficial de a cântări lucrurile.

Desigur, toți ne dorim rezultate bune, însă uităm câteva lucruri fundamentale. Cum totul începe cu copiii, trebuie să știm deja că în România de abia acum lucrurile încep să se miște în acest sens. De abia acum apar persoane dedicate, dispuse să-i crească în cariera sportivă pe cei care o vor urma. Apoi, trebuie să amintesc neapărat de bani, din două direcții diferite: părinții care-și susțin financiar copiii la început de carieră (da, majoritatea celor pe care-i vezi în Cupa Mondială pe primele locuri provin din familii cu o situație financiară foarte bună), până la echipele sau producătorii care investesc în acești sportivi. Ca informație din interior, pe cei de la Kross îi costă aproximativ 200.000 de euro, doar pentru a o susține pe Maja Włoszczowska în competițiile naționale și internaționale. În cazul lui Fabian Giger, din aceeași echipă, rider de top 10 (locul 7 la Albstadt), costurile sunt cu siguranță mai mari. Iar despre Nino Schurter sau Absalon, nu are sens să discutăm. Nu văd cum pot fi strânse momentan aceste sume, astfel încât să avem sportivi români dedicați, care să facă doar ciclism și nimic altceva, urmând un plan coerent de antrenament, cu o întreagă echipă în spate (inclusiv cu bucătar, așa cum mai vedem pe la Cupele Mondiale, la corturi). Să apelăm la corporații? Nici măcar acestea nu pot fi considerate un real suport, căci așa cum reiese, corporațiile consideră momentan că ciclismul în România nu este suficient de vizibil. Iar această discuție ar putea continua la infinit.

DSCF8323
Dacă ți-ai imaginat pentru o clipă că fetele merg încet, te înșeli amarnic.

Am abordat subiectul și cu Traian Goga, secretar general al Federației Române de Ciclism, pentru a afla poziția acestuia. Răspunsul a sosit imediat: “sunt multe de spus după weekend-ul trecut. Puține „examene” sunt mai severe în mountain bike decât etapele de Cupă Mondială și eu personal îi apreciez pe sportivii din România care au participat la Albstadt, mai ales pentru curajul de a-și măsura forțele cu cei mai buni din lume. Doar așa devii mai bun, concurând cu adversari mai buni ca tine și acceptând că mai ai lucruri de îmbunătățit. Evident, rezultatele nu sunt încurajatoare, dar momentan acesta este nivelul și sunt convins că și sportivii care au fugit acolo se așteptau la un astfel de deznodământ și criticile de rigoare. Despre respectivele rezultate probabil am putea vorbi până mâine, dar succint spus, momentan România are ca principal exponent în ciclism sportul de masă, nu cel de performanță. Cred că e important să ne dăm seama că deși cantitativ stăm bine la numărul de competiții în țară, nivelul încă este sub cu cel al curselor internaționale. E un stadiu firesc în maturizarea sportului și probabil o să mai avem nevoie de 5-6 ani, cel puțin, până când vom fi la nivelul națiunilor care furnizează constant sportivi profesioniști pe prima scenă a ciclismului mondial.

Soluții? Aș putea înșira aici o mulțime de aspecte, însă nu aș vrea să sune ca o critică. Trebuie să începem cu sportul pentru copii, trebuie să contribuim activ la formarea de antrenor și team manager-i, trebuie să importăm mai mult know-how extern în materie de antrenament, accentul să cadă pe cadeți și juniori, o proporție mai mare a banilor din acest sport să meargă spre echipe și dezvoltare etc. Personal, pentru mine e frustrant că Federația Română de Ciclism se află în al 3-lea an consecutiv fără finanțare publică și astfel avem mâinile legate pentru moment. Cred că odată rezolvată chestiunea finanțării ne vom putea concentra pe aspectele menționate mai sus, cu toate că orice club/echipă care chiar își dorește performanță poate urma acest drum, dar pentru mine e clar că această muncă de construcție va necesita niște ani buni până să ajungă la un nivel rezonabil de funcționalitate.”, conchide Traian Goga.

DSCF8491
Fabian Giger de la Kross a avut un parcurs excelent. Kross este de altfel prima echipă din Europa de Est care punctează atât de sus în clasament. Locul 7 pentru Fabian.

Pe de altă parte, Cătălin Sprînceană, team-manager Dinamo-BikeXpert, ne-a explicat că Albstadt a fost până la urmă o lecție bună: “toti baietii s-au intors mai motivati si mai optimisti ca niciodata. Initial mi-a fost teama ca se vor demoraliza. Problema juniorilor a fost lipsa punctelor fapt pentru care au luat startul din ultima boxa. Normal ca pe prima urcare s-a creat un buson, iar pe prima coborare s-a cazut in grup. Este greu de imaginat pentru oricine, care nu a fost acolo, dar uneori usor de judecat din spatele monitorului. Ede a plecat din boxa 2 dar s-a confruntat cu aceeasi problema – pe prima coborare a cazut si s-a lovit. Le-a placut traseul la nebunie si si-au scos din cap miturile. Inteleg ca nu “nivelul” face diferenta cat punctele care le permit o plecare buna. Inteleg ca au sanse si ca vor putea evolua de la an la an cu conditia sa-i ajutam sa acumuleze puncte printr-un calendar eficient fapt ce ii va ajuta sa ia startul mai din fata. O experienta care speram sa fie prima din multe in drumul Romaniei spre Tokio 2020!”

Acesta continuă: “nu am plecat la Cupa Mondiala pentru rezultate, ci pentru experienta si moralul nostru. Este o prima caramida in ceea ce speram sa fie o fundatie, fapt pentru care am participat doar cu juniorii echipei si cu U23. Sunt sigur ca in fiecare an vom mai termina cu cate o tura in plus. Suntem datori sa incercam! Suntem datori sa ne straduim sa acumulam puncte din curse UCI pentru a pregati aceasta generatie pentru perioada de calificari de la Tokio 2020.

Din pacate, cu cel putin 1500 euro cheltuiti pe o deplasare la o cursa UCI in Europa de Vest (3-4 persoane), resursele financiare sunt greu de gasit, iar sponsorii greu de convins in conditiile in care ciclismul romanec nu se bucura de cea mai buna expunere… Cred ca urmatorii 2 ani vor fi un test greu pentru FRC, care ar trebui sa obtina finantarea unui lot national pt calificarea la Tokio. Cluburile singure nu pot suporta un asemenea volum de deplasari! Am aflat la Albstadt, de la managerul echipei nationale a Ungariei, ca Federatia lor (probabil prin comitetul olimpic maghiar), a sustinut timp de 2 ani procesul de calificare in care au fost implicati 7-8 sporivi constant!” încheie Cătălin Sprînceană.

În încheiere, ar trebui să fie clar că este nevoie să ne încurajăm și să ne susținem sportivii, căci România încă se află la început de drum și nu ne dorim să rămânem blocați în acest punct, trezindu-ne că avem aceleași discuții și peste ani de zile. Trebuie să arătăm că acest sport este vizibil, astfel încât să devină mai interesant pentru cei dispuși să investească în el. Iar ca să aduc în discuție o altă caracteristică a poporului român, cred că optimismul va fi într-un final cel care ne va scoate la liman. Priviind doar la noile generații de copii, implicate în sport, am toată convingerea că lucrurile se vor schimba, poate într-un ritm mai alert decât am estimat.

Dragoș Mitroi
redactor FreeRider.ro
Albstadt, Germania

6 COMENTARII

  1. Foarte bun articol. Daca vrem evolutie atunci este nevoie de optimism, promovare si incurajare a acestui sport. Criticile si compararea timpilor cu ale castigatorilor sunt deplasate, to say the least.
    A fost foarte fain la Albstadt si asa cum ai spus, daca nu vezi la fata locului e greu sa intelegi despre ce e vorba. La fel, daca nu participi la nivelul asta e greu, imposibil practic, sa iti cresti nivelul in viitor.
    Felicitari romanilor care s-au dat si se dau la nivelul asta!

  2. Frumos material.
    Faptul ca nu vor obtine clasari extraordinare era previzibil si firesc, chiar daca nu ne place sa acceptam asta. Prapastia e enorma intre sportivii din tari cu traditie in MTB si sportivii nostri. Cauzele sunt multe, unele au fost surprinse foarte bine si in acest material. Insa, cu ocazia asta poate s-au mai trezit la realitate si tinerii rideri care acum cateva saptamani complimentau agramat un amator spunandu-i ca el nu e ciclist, e doar prieten cu ciclistii. Dupa asemenea rezultate toti par doar prieteni cu cliclistii. Unii realizeaza asta, sunt modesti si muncesc in continuare pentru a fi mai buni, altii nu realizeaza asta, cred ca sunt buricul pamantului si vor ramane in continuare in subsolul clasamentului la competitiile adevarate.
    Altfel, dl Traian Goga e in lumea lui. Repeta obsesiv faptul ca federatia nu are finantare publica de 3 ani de zile si de asta nu se face nimic. Oare ce mai cauta la federatie daca nu se poate face nimic? Primul lucru pe care trebuia sa il faca, indiferent daca avea sau nu finantare publica, era sa atraga finantare din mediul privat. Daca sunt cateva echipe care reusesc sa isi sustina sportivii exclusiv din finantare privata, atunci si federatia ar fi trebuit sa reusesca sa isi asigure resurse in felul asta.

  3. Bravo Dragos !
    Nici ca se putea sintetiza mai bine diferenta dintre ce se intampla la noi si ceea ce ar trebui sa fie. Era nevoie de un astfel de articol care sa contrabalanseze mizeriile scrise de unii asa zisi cunoscatori ai ciclismului din spatele monitorului. Nu are sens sa dau nume, pentru ca se stiu ei foarte bine. As mai adauga un lucru : in Romania nu exista trasee de acelasi nivel tehnic, cel putin dupa cunostinta mea, unde un sportiv sa-si poata dezvolta abilitatile tehnice necesare intr-o asemenea competitie. De fapt, in proportie de 90%, traseele noastre se rezuma doar la marcarea unor poteci si drumuri de tara. In afara traseelor de downhill, si alea atatea cat degetele de la o mana, nicaieri nu se prea folosesc lopeti, busteni, bolovani, etc… Iar atunci cand se incearca construirea unui traseu (nu amenajarea unor poteci), cu grad de dificultate tehnica conforma unui traseu XCO, mai toti participantii pleaca injurand si nu prea mai calca a doua oara pe acolo. (“Da’ unde m-au adus astia ba…ce sunt nebun sa ma dau pe pietroaiele alea…pai io am venit sa pedalez, nu sa ma dau la vale”). Cum bine reiese din articolul tau, cam asta este nivelul momentan pentru ca astea sunt posibilitatile din N motive. Un lucru bun as zice, este faptul ca odata cu popularizarea acestui sport, sunt din ce in ce mai multi in spatele monitoarelor, conectati la Cupa si Campionatul Mondial, avand astfel posibilitatea sa realizeze ca mountainbike inseamna munte cu tot ce ofera el si nu drumuri de tara si poteci batatorite prin padurile de la deal si campie. Pe acestea din urma le putem cataloga drept trasee de ciclocros sau cross sau orice altceva, dar nu trasee de mountainbike. Aceste trasee sunt extraordinare pentru popularizarea sportului in randul incepatorilor, dar pentru a evolua este nevoie de mai mult.

  4. Eu spun de mult la prieteni ca traseele de cross-country si maraton de afara au parti foarte tehnice. In 2011 cand am participat prima data afara am crezut ca nu pot face traseul, asa era de dificil. Apoi te motivezi, vazand ca altii trec si reusesti. La noi e multa ingamfare si ignoranta, toata lumea da lectii de pe sa. Daca ii intrebi, nu au cumparat niciodata o revista sau o carte despre ciclism. Profesionistii nostri nu ar prinde nici top 5 la amatori afara, nu vorbesc de profesionisti. Apropo, vedetele din Romania nici nu raspund la un salut, uneori, in timp ce afara am avut ocazia sa vorbesc si sa glumesc cu fosti campioni mondiali sau nationali mult mai simpli si mai degajati.

    • Aici aș putea să-ți dau dreptate: unii sportivi români chiar nu răspund la salut sau te privesc foarte de sus, dar odată cu noile generații, probabil și această atitudine se va schimba. Problema este că nu trebuie să se chinuie să fie prietenoși, căci se vede și nu dă bine. Trebuie să vină din ei toată treaba asta, ceea ce pare a fi cam dificil. Există și niște explicații pentru această atitudine, pe care cu siguranță un psiholog le-ar putea puncta foarte bine, în ideea în care aceștia poate că nici nu realizează ce atitudine au față de necunoscuții cu care intră în discuție.

LĂSAȚI UN MESAJ