Extraordinara poveste a unei vindecări prin natură și bicicletă

10

În jurul nostru, în tot felul de medii, curg citate legate de viață, de existență și de problemele pe care acestea le ridică și ni le aruncă în față. Mulți dintre noi le citim ca să le uităm câteva clipe mai târziu. În fond, nici nu e mare paguba, căci doar experiența personală are darul de a ne învăța cu adevărat lecții importante. Vorbim de lecția „ce faci când copilul tău, de la o vârstă fragedă, este amenințat de boală” sau de lecția “ce faci când copilul tău, din cauza acelei boli, nu are nicio idee privind ce înseamnă copilăria”. Totuși, unii oameni au un mare atu în această loterie nemiloasă care exclude din start orice fel de logică sau sens. Ei au o voință care depășește clișeele de rând și care, odată pusă în fața unei asemenea amenințări, caută soluții. Și iată în rândurile de mai jos o poveste autentică despre puterea voinței, dar și despre iubirea părintească și dorința de a trăi.

faur

Cristi Faur este omul din spatele proiectului Acăsenii. Atenția ți-o fură instant multitudinea de trasee de mountain bike aflate pe respectivul site. „Mulţi nici măcar nu-şi imaginează atâta frumuseţe. Sunt doi munţi frumoşi în judeţul Alba, Trascăul şi Şureanu. Nici unul dintre ei nu e exploatat cum merită din punct de vedere al mountainbike-ului, dar cred că evoluţiile sunt pozitive, tot mai multă lume iese din oraş, tot mai mulţi decid să-şi ia o bicicletă. Problema este că trebuie să ştie şi unde să meargă, şi cam aici am încercat şi noi să aşezăm câte o cărămidă”, spune Cristi despre proiectul său. Însă nu vă lăsați păcăliți de aparențe, căci nu avem de-a face cu ceva obișnuit…

Tot proiectul Acăsenii este rezultatul unei tragedii care îl pândea după colț pe fiul lui Cristi, Vlad. „Copilul meu, Vlad Faur, s-a născut cu o tulburare genetică care se cheamă neurofibromatoză. Afecţiunea a fost depistată imediat după naştere de medicul de familie, după care am făcut investigaţii aprofundate în Cluj, controale periodice, studii de evoluţie. În cuvinte simple, afecţiunea lui Vlad infăţişa posibilitatea ca la un moment dat, cel târziu până la vârsta de 10 ani, să dezvolte o tumoră pe un organ intern, fie ea şi benignă. Ce pot să-ţi spun, ca părinte, ce se întâmplă când ţi se înfăţişază o asemenea perspectivă, este că pur şi simplu ţi se prăbuşeşte lumea, undeva în interior. Numai că, încet-încet, tot tu trebuie să duci lucrurile cumva mai departe, spre ceva, indiferent ce. Soluţia în cazul nostru era, teoretic, să aşteptăm…”, mărturisește Cristi Faur. Tot el continuă: „Să aşteptăm să nu se întâmple nimic vreme de circa 10 ani? Da! Și să facem mişcare! Cât mai multă mişcare, ca să aibă ţesuturi puternice, să reziste!”.

În toți acești ani, viața micului Vlad nu a fost ușoară. Până la 5 ani, el a fost un copil bolnăvicios. Iarna o petrecea în întregime în casă, orice ieşire îi producea instant o răceală, care trebuia tratată cu antibiotic. „Ajunseserăm să ne cunoască asistentele din spital, îi puneau branulă pe mânuţele fragile şi-l păcăleau că e un avion pe care uneori trebuie să-l alimentezi cu benzină. O săptămână o duceam aşa, apoi două săptămâni de linişte şi reveneam”, își amintește tatăl său. „Noi stăm în Alba-Iulia şi locuim într-un bloc din faţa Catedralei Reîntregirii, cu vedere exact spre locul unde se sărbătoreşte ziua de 1 Decembrie. Era aceeaşi poveste în fiecare an, la 3, la 4, la 5 ani: el stătea cu nasul lipit de geam şi se uita în piaţă cum copii de vârsta lui aprindeau artificii sau îşi luau acadele viu colorate. Mama lui Vlad cobora şi-i lua aproape din fiecare lucru câte ceva, copilul avea tot ce visa, dar jos nu putea coborî. Sunt lucruri pe care nu le cumperi cu bani, ştii?”

La 6 ani lucrurile nu erau nicidecum diferite față de anii precedenţi. Copilul se îmbolnăvea uşor, iar părinții aşteptau rugându-ne să nu păţească nimic mai grav. Era, pentru ei, o presiune perpetuuă, un fel de sabie a lui Damocles cu care aproape că se obişnuiseră, le stătea atârnată deasupra şi credeau că altfel nu se poate. „Poate o să mai fim împreună doar până-n toamnă sau poate ieşim şi anul ăsta în primăvară, poate o să fie bine, poate nu!”. Cu toate acestea, puterea lui Cristian Faur ar putea muta munţii din loc. Tot ce are de spus acum este că, retrospectiv privind, experiența n-a fost deloc rea. „Tot ce s-a întâmplat n-a făcut decât să ne înveţe să trăim fiecare clipă ca şi când ar fi printre ultimele din viaţa noastră. Şi aşa am şi făcut!”

vlad

Copilul trebuia să facă mișcare, deci cei doi părinți au hotărât să investească totul în copil şi sănătatea lui. „Principiul a fost că, dacă Sabia lui Damocles atârnă deasupra copilului, trebuie să facem ceva să-l mişcăm de sub ea”, adaugă Cristi. „Ştiu oameni care trăiesc pentru o casă. Îmi vine în minte acum că altora le plac maşinile, trăiesc pentru maşină. Alții cresc copii ca să-i îngrijească pe ei, la bătrâneţe. Eu trăiesc numai pentru copilul meu… Nici eu, nici el și nimeni de pe Pământ nu suntem veșnici și acest lucru nu sunt sigur că îl înțeleg oamenii. Experiența prin care am trecut m-a ajutat să pătrund acest aspect. Îmi trăiesc viaţa ca şi cum ar trebui să mor la toamnă. E un lucru relaxant în asta, până la urmă. Ca o eliberare aşa… Primăvara, prin martie, mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-a mai dat un an, apoi începi să gândeşti: Băi, mai am de trăit 6 luni. Ce naiba pot face eu în astea 6 luni ca să conteze pentru fiul meu. Are 9 ani, maşina, degeaba-i rămâne dacă păţesc ceva, casa, oricum i-o ia banca dacă am luat un credit scadent taman când fac eu 70 de ani, deci dacă eu mă duc pe… luncă, tot fără nimic rămâne. Dar viaţă? Dacă-i dau… viaţă? Clipe din viaţa mea, secunde din secundele mele, toate care le pot eu da să fie ale lui? Aşa s-a făcut site-ul acăsenii. Zi după zi, secundă după secundă, munte după munte.”

Istorisirea continuă: „Şi de 5 ani încoace nu s-a schimbat mare lucru. După ce am început să urcăm în Făgăraş, Vlad se simţea tot mai bine. Branulele deveneau tot mai rare, iar colecţia de echipament de munte tot mai consistentă. Am mers pe mulţi munţi, pe toate vârfurile româneşti de peste 2.500 m! Într-o zi eram în Cluj, într-un mare magazin de sport. Pe un ecran, rula o reclamă cu un copil şi un tătic dându-se pe mtb-uri pe lângă un lac de munte, lac care semăna mult cu Lacul Bucura, din Retezat. Vlad a stat cred că 10 minute în faţa ecranului… reclama rula, apoi începea din nou… „Ce fericiţi îs!”, mi-a zis. Era în februarie 2011. Aveam acces, la bancă, la un depozit de 8.000 de lei parcă. L-am lichidat şi am cumpărat două biciclete Focus, nu chiar entry level şi un GPS Garmin. De-atunci nu ne-am mai oprit. La două luni după asta Vlad câştiga deja o cursă la categoria lui de vârstă. Apoi altele. Între timp, neurofibromatoza începuse să facă unele presiuni de natură hormonală asupra organismului său, care trebuiau contracarate cu mult sport, pentru a consuma oarecum anumiţi hormoni în exces. Am încercat să fac totul să pară frumos, să-i placă.”

În 2012, lucrurile au ajuns într-un impas. Spre toamnă, la Clinica de Pediatrie din Cluj au ajuns la concluzia că trebuie totuşi un tratament special, vreme de 6 luni, care apoi au fost înca 6 şi încă 6. Şi mişcare, dar nu atât de intens. În iarna aceea, Cristi Faur a proiectat Harta de MTB a Trascăului. Anul următor, weekend după weekend, el și Vlad au făcut câte o tură din plan. Din păcate, tratamentul îi luase toate forţele lui Vlad. Tatăl său își amintește momentele sfășietoare: „Mergea pe biclă şi mă ruga să mă uit dacă n-are roţile sparte, că el împinge cât poate în pedale, dar bicla nu merge. Uneori îmi venea să strig de nebun prin păduri! De ce eu? De ce tocmai mie? Şi mergeam mai încet decât el, ca să ştie că mie mi-e mai greu ca lui şi să prindă curaj”.

Povestea lui Vlad e una cu final fericit, să ştiți. Nu e o poveste despre compasiune, milă, despre neajutorați ori învinși.  Este una a consecvenţei, răbdării și a tăriei de caracter. Vlad a trecut peste toate şi acum e sănătos tun, urmând să evolueze normal. Marele test pentru ei a fost Cozia MTB Maraton. Vlad se dezobişnuise de viteză, dar a condus, a câştigat, a prins din nou încredere că totul poate să revină pe un făgaş bun pentru el.

„Un singur lucru, cred, n-am mai putut schimba după tot ce-a fost”, intervine Cristi Faur. „Să trăim altfel decât o facem. Am ajuns dependenţi, nu mă văd stând un weekend întreg în oraş, şi nici pe Vlad. În plus, ieri m-am văzut cu un tip, în oraş. Făcuse un traseu care avea coborârea comună cu cel pe care l-am făcut şi noi şi mi-a zis: “ştiam că sunteţi în faţa noastră, ne-a zis pădurarul că au întâlnit un bărbat şi-un copil şi-am ştiut că sunteţi voi, apoi v-am văzut urmele de roţi…” Am fost fericit! Ne cunosc pădurarii şi umblăm prin locuri atât de pustii încât toată lumea ne ştie urmele de la roţi. Glumesc puțin! Nu poţi trece uşor prin viaţa asta dac-o iei prea mult în serios…”

10 COMENTARII

  1. O poveste foarte tristă, dar extrem de frumoasa şi de bine spusă!
    Sunteți părinți extraordinari și aveți un copil minunat!
    Sper să vă urmeze si alții exemplul!
    Orice pentru o viaţă sănătoasă!
    Respect!

LĂSAȚI UN MESAJ