Transfăgărăşanul, iată una destinaţie pe cinste în subconştientul colectiv al cicliştilor! Lipsea doar o cursă pe acest traseu, iar anul trecut, ea a venit, sub forma King of Transfăgărăşan, integrat în arhitectura Transfier, cel mai greu triatlon pe distanţă lungă al României şi printre cele mai grele din lume. În doar un an, numărul participanţilor şi participantelor s-a triplat, pentru că e greu să rezişti tentaţiei de a vedea în cât timp ajungi până sus la tunel pornind de la Valea cu Peşti, nota bene, cu traficul complet închis! Iar anul acesta, King of Transfăgărăşan, competiţie integrată în calendarul Road Grand Tour, este Andrei Nechita, sportivul Cycling Team Timişoara, având nevoie de o oră şi treizeci şi cinci de minute pentru a acoperi cei 45 de kilometri cu 1.600 de metri diferenţă de nivel. Vice-Rege poate fi numit Ştefan „Basso” Morcov (Dinamo BikeXpert), care a rezolvat partea sudică a „Transului” în doar o oră şi treizeci şi opt de minte, iar dacă ar fi să trecem de la monarhie la democraţie, tânărul Gerhard Dumitrescu (SportGuru), poate fi desemnat prim ministru, el ajungând la finiş la doar un minut distanţă de Basso. Clasamentul poate fi consultat pe trackmyrace.com şi merită să-i numim „Cavaleri ai KOT-ului” pe următorii cinci ciclişti, care au sosit în astă ordine, la tunel: George Daniel Anghelache (SportGuru BCR Racing Team), Florin Cătălin Manea, Andrei Amăriuţei (Grimpeur), Adrian Moroiu şi Robert Tămârjan (Extreme Bike Club).
Să vedem aşadar cum s-a văzut această cursă de la ghidonul subsemnatului, care desigur, a exagerat puţin cu titlul articolului, cu siguranţă că toţi participanţii şi toate participantele pot fi numiţi în mod democratic deputaţi şi senatori ai KOT-ului. Mie unul mi-a plăcut la nebunie! Am fost puţin stresat din cauza virajelor foarte strânse din porţiunea valonată din jurul Barajului Vidraru, rămas cu amintirea căzăturilor de la Cupa Max Ausnit, dar din fericire, toată lumea s-a mobilizat exemplar de această dată şi nu am auzit de astfel de evenimente. Pot să spun că în fruntea plutonului s-a creat un grup de 20 de inşi în care s-a mers foarte puternic, nici nu ştiu dacă se ataca sau ăsta era mersul normal al lucrurilor, cert este că primele zeci de minute ale cursei s-au scurs ca prin farmec, câte o privire fugară aruncată pe ceas îmi arăta mereu peste 40 km/h, practic totul a fost o înlănţuire de viraje extrem de strânse, accelerări şi urcări în forţă peste „cioturile” din jurul lacului, care, după cum urma să aflu, au influenţat structura clasamentului.
Uite aşa, după cum îmi transmiteau sistemele muscular şi cardiovascular pe micile rampe care prevesteau apropiera „adevăratului Trans”, m-am rupt de linia de rideri din faţă, am rămas singur şi am început „bobinarea”, după cum spune bunul meu prieten Ştefan „Henry” Scarlat. Era o bobinare destul de bună, exact ca şi la Geiger MTB Challenge (că aşa îmi place mie să fiu… divers), nu performam dar activam, uitându-mă la doi rideri din faţa mea, pe care i-am prins în mod surprinzător, ceea ce a făcut să privesc după un grup de încă trei. În momentul acela din spate a venit puternic un tip pe care îl bănuiesc a fi locul doi la 40-49 şi am intrat in extremis după el, ţinându-i roata şi reuşind câte o trenă anemică, mai mult de jenă. „Uite aşa ar trebui să mergi”, îmi spuneam privindu-mi valoarea pulsului, că deh, nu poţi să îţi priveşti pulsul, care mergea uşurel spre anaerob. Tipul ăsta a mers atât de bine, încât a lipit grupul din faţă, dar a animat lucrurile şi pe aici, reuşind să mă rupă pe mine şi pe încă un tip, un pic mai sus. Asta nu a părut să mă deranjeze fundamental şi am continuat o vreme singur, privind la cifra 165 (bpm) şi încercând să o duc la 170, că deh, doar o dată pe an e KOT-ul. Totul era frumos, sălbatic şi spectaculos în jur, adică nu era ca şi cum ai merge la un Tour de Snagov, dar cumva, peisajul nu izbutea să îmi capteze prea mult atenţia. Au mai trecut doi rideri pe lângă mine şi nici asta nu a părut să mă deranjeze, până când, undeva pe ultimii cinci kilometri, când tocmai încercam să declar o mobilizare completă a venit – m-am uitat în clasament, ocupantul locului trei de la 40-49, care, cum să spun a făcut el asta pentru mine, adică m-a mobilizat pe deplin! Aşa că, i-am luat roata, am dus pulsul în 170 şi am mers aşa cum ar fi trebuit să merg singur. Sunt convins că am făcut asta, pentru că am avut cel puţin un moment de panică, în care am simţit că nu mai pot duce ritmul, iar dacă aş fi cedat, intuiţia îmi spunea că urma să mă târăsc până la finiş. Vedeam însă cabana Salvamontului, foarte aproape de tunel şi mă gândeam că ar fi fost neetic din partea mea să atac înainte la finiş, chiar dacă am auzit de destule cazuri, mai ales că era foarte puţin probabil să mai fiu în cărţi pentru podium. Pe ultimul viraj, „coechipierul” meu a atacat, am rămas în roata lui, după care am simţit că încetineşte şi pentru că finişul era aproape şi era păcat să ne pierdem elanul, i-am dat un impuls, împingându-i un strop şaua, iar aici el s-a uitat la mine cam mirat, dar am replicat că oricum dacă nu era el, nu aş fi fost acolo. Aşa că am „îngheţat acele cronometrului” la 1:50 şi ceva secunde şi cum mă învârteam eu pe la gura tunelului gândindu-mă dacă să intru sau nu, a apărut şi Henry, destul de nemulţumit şi acuzând o greşeală de „plasament”, care l-a făcut să se rupă chiar de pe una din primele rampe de grupul fruntaş. De dragul înţelegerii ciclismului, după verificări independente pe Strava, teoria sa se confirmă, comparându-ne timpii, el a recuperat cel puţin două minute pe urcare, după ce a rulat aproape singur pe lângă lacul Vidraru. Pentru că am ajuns la partea de coborâre, da, e ceva uşor mistic să cobori Transfăgărăşanul şi să nu ai grija traficului, chiar dacă am fost tot timpul atent să nu păresc bandea mea de mers, aşa cum cerea regulamentul. Şi pentru că în genere nu mă pricep la încheieri, îmi voi permite să mulţumesc OriginalWare şi familiei Alexievici, care mi-au oferit din nou o sponsorizare „la alegere”, eu optând pentru una pereche cauciucuri Vredestein Fortezza Senso Superiore All Weather, (320 tpi!) graţie cărora am putut din nou să iau viraje ca lumea, lucru la care a contribuit şi lăţimea, 25C, combinaţie pe care o recomand. De menţionat că bunul Henry, printr-un concurs de împrejurări a alergat cu un cip de la categoria 50-59, pe care o câştigase astfel, situaţie raportată …împăratului Ciocan şi cu siguranţă apreciată de beneficiari. Acum, ce altceva ar mai fi de spus decât, Trăiască Regele şi să ne vedem sănătoşi pe 30 septembrie la Eroica!
Hmm…sa zicem ca este Basso al 3-lea?