Pedalatul la înălțimi alpine: echipament, motivație și măsuri de siguranță

0

Există mulți haiduci de munte de care n-ai auzit și de care probabil n-o să auzi niciodată. Nu-i vezi la concursuri, însă dacă ai ocazia să te vezi cu ei pe munte, s-ar putea să te depășească pe urcare precum o rachetă. Sunt oameni pasionați, care cunosc traseele zonale mai bine ca pe propriul dormitor și n-ar fi exclus să-i vezi în unele ture lungi – singuri.

Unul dintre aceste personaje este Edi Pîslaru, o adevărată enciclopedie a zonei Câmpulung Muscel, cu care am avut ocazia să dau câteva zeci de ture superbe și care cu siguranță are câte ceva de povestit despre aventurile sale, prin urmare l-am abordat pentru acest articol în care ne va oferi câteva sfaturi din experiența sa.

Nu am ales la întâmplare această poză, căci îmi amintesc perfect acea zi mohorâtă: ceață, ploaie, frig. Edi a avut suficientă motivație încăt să ignore vremea, a aruncat un ochi peste prognoză și s-a trezit văzând lumea de sus. Apoi a publicat această fotografie pe facebook. 🙂

1.Salut Edi! Știu că ești adeptul turelor lungi de hike & bike, un lucru pe care nu l-aș putea face niciodată. Care a fost cea mai lungă tură pe care ai parcurs-o vreodată, pe câte zile s-a întins, și cum ai reușit s-o duci la capăt? Ce echipament ai avut cu tine și cum te-ai descurcat cu căratul bicicletei în spate? Cum îți gestionezi energia pentru mai mult de o zi?

Mulțumesc pentru introducerea mai mult decât generoasă Dragoș, salutări ție și tuturor cititorilor Freerider.ro! Într-adevăr, nu mă dau în lături de la turele care implică porțiuni consistente de push-bike ori carry-bike. Motivul este unul simplu, nu există alt mod în care poți accesa zonele alpine înalte, iar efortul de a căra bicicleta în spate preț de trei ore mi se pare un preț mic pentru ce-ți oferă zonele de gol alpin. Poți găsi poteci foarte faine pe dealurile limitrofe localităților ori prin bike park-uri, însă, pentru mine, potecile de la altitudine au un farmec aparte, ce nu prea poate fi egalat.

Nu aș putea spune care a fost cea mai lungă tură parcursă pentru că, de obicei, merg „la feeling”, fără a avea cu mine diferite device-uri care să-mi spună în orice moment distanța, pulsul, diferența de nivel câștigată ori alți parametri. Turele pe munte reprezintă momentul meu de libertate maximă și nu vreau să-mi fie întrerupte clipele acelea în care reușești să-ți golești mintea complet de vreo alertă care să-mi indice că am depășit nu știu ce zonă de puls ori că a crescut presiunea atmosferică. Practic, ești doar tu și bicicleta, iar singurele gânduri care-ți trec prin cap lungi perioade de timp sunt cele relative la modul de alegere al traselor și la cel de abordare al obstacolelor întâlnite.

Dacă ar fi să-mi dau cu presupusul, cred că într-o tură de 2-3 zile poți aduna undeva pe la 150 de kilometri și vreo 5.000-8.000 diferență de nivel pozitivă cumulată. Echipamentul pe care îl port asupra mea trebuie să încapă într-un rucsac de 30 de litri, sau mai mic. Aaa, și nu mai greu de 5 kg. Nu sunt adeptul atașării de echipament pe bicicletă din cauza faptului că aceasta e îngreunată și își pierde din manevrabilitate, ceea ce înseamnă mai puțină distracție pe traseu.

Energia pe parcursul acestor ture nu e o problemă, în general. Dacă merg la un nivel moderat, ard din rezervele proprii și nu am nevoie să mă alimentez prea mult ori să beau prea multă apă. Nici nu car vreodată mai mult de un litru de apă asupra mea, bazându-mă pe izvoarele întâlnite.

2.Ca regulă, generală, pentru turele de o zi mai lungi, ce cari cu tine în rucsac și cum gestionezi evenimentul dat fiind faptul că ești singur? Există o regulă clară: niciodată neînsoțit pe munte!

Echipamentul pe care îl am asupra mea în aceste ture diferă în funcție de modul în care a fost concepută, însă nu foarte mult. Dacă aleg înoptatul la cabanele montane, pot renunța la sacul de dormit și la o mare parte din hrana pe care o car. În schimb, dacă tura implică dormitul la refugii montane ori, pur și simplu, bivuac, sacul de dormit și cel de bivuac sunt obligatorii. Ca regulă generală la turele de mai multe zile, tot echipamentul pe care-l car trebuie să încapă într-un rucsac de 30 de litri.

Deci, mâncarea trebuie să fie cât mai compactă și cu putere calorică cât mai mare, îmbrăcămintea și articolele de igienă personală se rezumă la minimul necesar, iar în trusa de depanare încerc să includ doar sculele pentru cele mai frecvente probleme, cum ar fi penele ori vreun șurub slăbit. Nu strică să ai la tine nici puțin duct tape ori câteva zip ties. Din echipamentul obligatoriu fac parte și frontala, bateria externă și telefonul mobil. Mai nou, am încercat și o stație de emisie-recepție prin intermediul căreia te poți auzi foarte bine cu Salvamontul și mi s-a părut super utilă. De asemenea, nu strică să ai la dispoziție un gadget care să te ajute cu orientarea. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să nimeresc prin ceață atât de densă încât nu m-aș fi descurcat fără ajutorul tehnologiei la navigare. Și, desigur, dacă ai terminat de împachetat și mai merge strecurat ceva în bagaj, e păcat să nu incluzi și o bere în kit-ul de călătorie.

Mersul singur pe munte de unul singur nu e de preferat, dar, dacă aș aștepta de fiecare dată să mă sincronizez cu cineva, aș sfârși prin a da ture de care nu aș fi deplin satisfăcut ori aș ieși de mult mai puține ori. Secretul atunci când mergi singur e să ai tot timpul o rezervă, nu dai tot ce poți nici pe urcări, nici pe coborâri, iar atunci când întâlnești pasaje foarte expuse ori tricky, le abordezi doar dacă ești cel puțin 80% sigur că treci. Și ar mai fi un aspect care trebuie luat în considerare înainte de turele solo în teren alpin.

E foarte important să nu îți fie frică de câinii ciobănești și să știi să gestionezi astfel de întâlniri, pentru că e aproape imposibil să nu dai de vreo stână. Aici, eu merg pe principiul că atacul e cea mai bună apărare, principiu care, în cazul meu, a dus la rezultatul scontat de fiecare dată. Câinii ciobănești și oamenii (ciobani, braconieri, țapinari ori culegători de chestii) sunt cele mai periculoase vietăți cu care poți să ai de-a face pe munte. Am întâlnit și tot felul de animale sălbatice, dar acestea or să fugă de tine înainte de a apuca să te dezmeticești.

3.În cazul unei defecțiuni tehnice la bicicletă, să spunem mai gravă, cum procedezi dacă te afli departe de casă? Să presupunem un lanț rupt fără posibilitatea de a fi reparat, o roată puternic descentrată care atinge în furcă, etc.

Aici revenim la răspunsul anterior, când am spus că e bine să ai tot timpul o rezervă, să poți ieși din munte și pe jos, în caz că neprevăzutul lovește. Problemele menționate de tine, nu mi se par chiar grave. Chiar am reparat un lanț rupt cu un cui și un topor și o roată puternic descentrată prin presarea pe ea contra unei pietre. Am reușit chiar să ajung la civilizație cu o bicicletă căreia i s-a rupt cadrul în vârful muntelui.

Dar, ca idee, încerc să păstrez materialul tehnic la un nivel cât mai bun. Sunt extrem de rare situațiile când am probleme din astea, fie ele și minore. E mai bine să previi eventualele defecțiuni ce ar putea să apară și să nu aștepți ca o piesă să atingă nivelul maxim de uzură. Din fericire, modelele mai recente de biciclete sunt mai solide și nu mai au așa multe puncte sensibile, cum erau urechile alea de schimbător fragile care se întâlneau acum 10 ani.

În plus, stilul de dat în turele lungi e puțin mai reținut, ceea ce contribuie la evitarea evenimentelor nedorite. După mine, cel mai important e să nu te zgârcești la cauciucurile bicicletei de munte, să alegi ceva cu balon mai mare, riduri pronunțate și pereți laterali puternici.

4.Este adevărat că în zonele fără semnal funcționează să apelezi serviciul de urgență 112? Care sunt șansele ca cineva să ajungă la tine în vârf de munte? Știu că Salvamontul este responsabil, dar oare într-o situație mai gravă poate interveni spre exemplu și Smurd-ul?

O singură dată am încercat să apelez numărul de urgență 112, într-o zonă din munții Făgăraș în care am observat un incendiu. Nu am reușit să iau legătura cu operatorul.

Am avut mai multe accidente pe munte, unele destul de grave, ce s-au soldat cu oase, ligamente sau tendoane rupte, însă de fiecare dată am reușit să ajung la bază pe picioare, fără să intervină autoritățile. Acum vreo 8 ani, la o tură solo prin munții Leaota am judecat greșit niște drop-uri succesive, am căzut și m-am ales cu o fractură de peroneu. Zona nu avea acoperire GSM, așa că singura opțiune pe care o aveam a fost aceea de a folosi bicicleta pe post de cârjă până ce am ajuns la un drum forestier ce mi-a permis să merg pe bicicletă, pedalând cu un singur picior. Cu ocazia aceea, am aflat și ce însemnă să te doară de faci pe tine.

Sunt foarte apropiat de echipa Salvamont Câmpulung Muscel și cunosc o parte din cazuistica Salvamontului. În consecință, pot să afirm că nicio altă structură nu are capacitatea de a interveni mai prompt în zonele izolate. De altfel, Salvamontul este singura structură competentă și acreditată la nivel național și internațional în efectuarea acțiunilor de salvare/recuperare din munte sau zone abrupte a persoanelor cu afecțiuni medicale.

În cele mai multe cazuri, salvamontiștii pot gestiona de unii singuri astfel de evenimente, însă am asistat și la un caz în care au solicitat sprijinul elicopterului SMURD din cauza faptului că victima trebuia imobilizată complet iar transportul pe cale aeriană a fost modalitatea optimă de a minimiza timpul de reacție și de a maximiza șansele victimei prin acordarea accesului în timp cât mai scurt la o unitate de primiri urgențe.

5.Ai surprins câteva momente superbe în turele tale, am adăugat și aici câteva fotografii (o să le inserez în articol). Care a fost momentul care te-a marcat sau altfel spus, care a fost cea mai frumoasă tură pe care ai parcurs-o vreodată? Dar cea mai dificilă?

Nu aș putea spune că am o tură preferată, dar cred că cel mai mult mi-au rămas în suflet turele de toamnă din Făgăraș. Pentru mine, toamna are un farmec aparte. Deși zilele sunt mai scurte iar temperaturile mai scăzute, ceea ce îngreunează un pic logistica, nimic nu bate culorile, vizibilitatea atmosferică și pustietatea pe care le întâlnești toamna în zona alpină.

Cât despre cea mai grea tură, nu cred că am reușit vreodată să ating pe munte nivelul de suferință la care ajungi într-o tură pe plat, pe cursieră. Pentru mine orele alea interminabile, în care mergi pe asfalt peste 200 de km, reprezintă momentul de chin maxim. Cumva, dacă privesc retrospectiv turele alpine, îmi vin în memorie doar aspectele plăcute, efortul ștergându-se cu buretele imediat ce ajung la mașină.

6.Ce faci dacă te prinde o furtună în vârf de munte, iar pădurea se află la o distanță considerabilă?

Dacă furtuna nu-i una violentă, cu descărcări electrice sau alte manifestări extreme, gen grindină foarte mare ori vizibilitate foarte scăzută, iau în considerare finalizarea turei. În caz contrar, încerc să părăsesc zona expusă în cel mai scurt timp ori să găsesc vreun adăpost. De regulă, există ceva semne prevestitoare și ai un mic răgaz.

7.Ce părere ai de prezența motocicletelor/atv-urilor/mașinilor 4×4 pe munte? Este loc pentru toată lumea sau toți cei motorizați ar trebui relocați în zone bine definite, organizate?

Din păcate, prezența vehiculelor motorizate pe munte este din ce în ce mai accentuată, iar distrugerile care pot fi observate în urma acestora sunt direct proporționale. De la an la an observi tot mai multe poteci turistice distruse de motociclete sau de tractoare forestiere ori pășuni alpine brăzdate de ravene apărute din cauza canalizării torentelor pe urmele autovehiculelor.

Sincer, nu știu care e soluția de stopare a fenomenului, pentru că simpla includere a unei zone în categoria parcurilor naturale ori naționale, cu toate restricțiile ce derivă de aici, nu pare să dea rezultate. Nu sunt pentru impunerea de interdicții absolute, dar anumite reguli care să stopeze vătămările aduse mediului înconjurător ar trebui să existe. Iar simpla impunere a unor reguli e inutilă, dacă nu există capacitatea instituțională de a asigura respectarea lor.

Dacă în cazul mașinilor 4X4 ori al atv-urilor, autoritățile pot avea o mică șansă de control al accesului, în cazul motocicletelor consider că sunt neputincioase. E complexă problema și se poate dezbate la nesfârșit pe marginea ei, dar cred că nicio măsură nu va fi pe deplin eficace până nu se reușește o educare în spiritul respectării patrimoniului natural.

8.Când a fost ultima dată când ai participat la un concurs de MTB? De ce nu vii la un concurs de MTB-Enduro spre exemplu? Avem destule etape în 2019.

Cred că prin anul 2007 am participat ultima oară la un concurs de mtb și prin 2004 la curse de ciclocros ori șosea. Cam de atunci mi-am pierdut interesul pentru evenimentele de anduranță în cadru organizat. Cumva, aveam senzația că majoritatea competițiilor fac compromisuri în defavoarea traseului, pentru a atrage mai mulți participanți și nu merita tot efortul de a petrece jumătate din weekend în mașină pentru a lua parte la ele. Ulterior, am avut o oarecare implicare în partea de organizare a câtorva concursuri de mtb, dar am ajuns la aceeași concluzie, că majoritatea părților implicate nu doresc mtb mai aproape de adevăr, ci doar mai mulți participanți ori gâdilarea orgoliilor supradezvoltate în sălile de spinning.

Formatul concursurilor de enduro mă atrage, fiind mult mai în concordanță cu viziunea mea asupra mtb-ului. Nu am participat la vreun event până acum pentru că nu am viteza aia pură, pe care o obții doar în urma antrenamentelor dedicate. Iar un antrenament ca la carte nu am mai făcut din tinerețe. Tot ce fac acum e strict pentru plăcerea datului. Cu toate acestea, mi-ar plăcea să ajung la câteva concursuri, pentru că merg mulți cunoscuți și atmosfera pare faină.

9.Pe ce bicicletă pedalezi acum și de ce ai ales-o fix pe aceasta?

Momentan, mă dau cu un Yeti SB6C și cu un Trek Superfly 9.7. În ceea ce privește Yeti-ul, pot spune că alegerea a survenit atât ca urmare a marketingului, fiind fascinat de bicicleta asta de pe vremea când Jared Graves și Richie Rude făceau senzație prin EWS, cât și ca urmare a unei analize la rece, geometria fiind destul de asemănătoare cu cea a bicicletei pe care am deținut-o anterior. La alegerea Trek-ului, nu am avut alt criteriu decât să fie un 29-er decent cu care să pot parcuge traseele unde bicicleta de all-mountain ar fi overkill.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ