Race report: Geiger MTB Challenge tura lungă v3.0

0

13700148_1236894459655518_1712367795734788366_nFotografii de Ana Ciobotaru, când mai găsesc și altele o să mai adaug

Nu știu ce simt alții pentru MTB dar pentru mine un traseu frumos, tehnic și pitoresc este ca o poezie. Și dacă e așa, atunci Tudi Oprea ar trebui să fie Eminescu. Pentru că trasee lucrate și legate frumos cum sunt cele pe care el ni le-a oferit de-a lungul anilor am găsit cu greu, poate doar la 4Munți dar acolo e un pic alt stil de abordare a problemei. Nu exagerez când spun că tura lungă de la Geiger e o părticică din mine, din sufletul meu. Am ratat o singură ediție din probleme medicale pățite, culmea, tot pe traseul Geiger dar la alt concurs, Carpathian Adventure, cu câteva zile înainte. În rest am fost acolo nu doar de la prima ediție ci chiar și înainte, la ediția zero, maratonul de la Cisnădie care a folosit prima dată celebra deja urcare pe Măgura dar care s-a terminat prematur datorită unei furtuni. Una peste alta, de 10 ani, într-o zi de vară, sufletul meu se bucură de potecile și peisajele Măgurii și ale Cindrelului.

Anul acesta am mers cu emoții mari deoarece se anunța un nou traseu, versiunea 3.0. Așa i-am zis, deoarece a mai fost o mare schimbare. În prima variantă se pleca de la Dumbrava iar întoarcerea se făcea spre Gura Râului, apoi a fost mutat în versiunea 2.0 integral pe culmea Măgurii cu start din Sibiu, întâi cu o coborâre și urcare în valea Caselor și apoi, în versiunea 2.1, spre valea Sadului. Eram extrem de curios de noua versiune cu start din Păltiniș și care se anunța cea mai grea și mai tehnică de până acum…

Nu am avut timp să studiez noul traseu înainte. M-am așezat la start ca în 2008 la prima ediție, fără să am idee ce va urma dar știind că nu va fi ușor… Și nu a fost deloc!

Înainte să vă povestesc de traseu și de cursa mea, trebuie să vă spun că Tudi mi s-a părut mereu genul perfecționist. Fiecare variantă de traseu a luat-o la amănunt și acolo unde a putut i-a adus an de an îmbunătățiri. Iar când traseul părea că a devenit aproape perfect… făcea o schimbare majoră. Mai țineți minte jgheabul cu bolovani spre Gura Râului sau potecuța ce urma spre Rășinari în jos de la antene? Și ce rău ne-a părut după ele? Apoi în primul an când ele au dispărut, am avut o urcare destul de forțată din Valea Caselor pe niște bolovani? După părerea mea situația se repetă oarecum anul ăsta…

Primul lucru care m-a frapat este că s-a reununțat la urcarea din Cisnădioara pe Măgura, urcare cu care se identifica Geiger până la urmă. Pentru cei de la tura scurtă era cea mai mare parte a traseului! S-a abandonat și coborârea și urcarea de pe Valea Sadului, dar nu cred că va plânge cineva după ele. Nu erau tocmai punctele forte ale traseului. Marele câștig este însă la tura scurtă, unde în sfârșit concurenții au ocazia să vadă ”adevăratul Geiger”, cel pe care doar îndrăzneții de la tura lungă l-au cunoscut până acum. Este vorba de zona vârfului Muncelul și celebrele coborâri cu bolovani. Dar hai să luăm traseul pe îndelete…

Startul s-a dat de la Arena Platoș, direct în urcare pe pârtia de schi, lucru destul de bun pentru că și dacă a fost relativ aglomerat în primul minut, lumea s-a împrăștiat până sus. Apoi, pe un drum forestier, s-a ajuns la pârtia de schi din Păltiniș de unde s-a intrat pe un trail destul de tehnic sub formă de jgheab prin pădure pe direcția Gura Râului. Problema aici a fost că dacă un concurent nu era în stare să coboare, cei din spate nu aveau cum să treacă de el, așa că ne-am împărțit în mici grupulețe până am ajuns în drumul forestier pe care am urcat înapoi în stațiune și apoi spre vârf la releu.

De la releu am început coborârea pe celebra și sublima potecă cu bolovani pe care personal o aștept și o visez an de an. Dar la edițiile anterioare aceasta, în ultima parte, nu era așa de amuzantă, era un drum destul de neplăcut de parcurs, un pic prea bolovănos pentru orice gusturi. O mare surpriză ne-a fost rezervată aici, fiind găsită o altă linie în același stil cu partea de început și foarte tehnică. Recunosc, 2-3 pasaje m-au făcut să mă dau jos și să mă ambiționez pentru data viitoare. Cu zâmbetul pe buze poteca ne-a dus în final tot în poiana centrală unde se intersectează traseele. De aici, noi cei de la tura lungă am continuat pe drumurile binecunoscute prin pădure spre coborârea în Valea Caselor. Aici s-a ales o variantă nouă care în ultima bucată ține linia unor torenți de pe versant. Mie personal mi s-a părut cam noroioasă și alunecoasă și am parcurs câteva bucăți pe lângă bicicletă, deși nu cred că era necesar. Era o zonă destul de provocatoare și la prima vedere mi-a fost greu. Nu știu ce să zic, aș fi preferat varianta de la ultimele două ediții, dar hai să acceptăm schimbarea…

13770385_1236894522988845_9177756100052017651_nDe la punctul de alimentare din drum, am avut o surpriză neașteptată. Traseul ducea pe urcarea ce înainte era pe la km 85, râpa ce trebuie cățărată practic cu bicicleta în spate. Personal consider și bucata asta ca un sector cu tradiție și mă bucur mult că a rămas, deși impactul psihologic nu e așa mare după doar 20 km. Odată urcată, nu m-a mirat faptul că am urmat traseul vechii ture scurte, dar invers, adică în sus! Totul se poate face pe bicicletă, dar eu n-am putut (în seara dinaintea concursului am fost nevoit să renunț la foaia de 24 de la angrenaj pentru una de 26 pe care sincer nu o duc cum trebuie). La intersecția unde se despărțeau înainte traseele, am continuat pe vechiul traseul lung și pe poteca superbă în coastă ce ocolește majoritatea vârfurilor, potecă pe care am învățat practic să merg pe 10 cm lățime la prima ediție când a fost introdusă. Dar cum destinația nu mai era Valea Sadului, la un moment dat am continuat pe creastă urcând două dintre vârfuri pieptiș (aici ar fi loc de mai bine în viitor, poate o variantă ocolitoare). Căldura a devenit destul de mare și cu toții am avut neplăcuta surpriză ca în vârf să lipsească punctul de hidratare ce era trecut pe profil! Este singurul reproș concret pe care îl pot aduce concursului, toți am rămas fără strop de apă!

A urmat coborârea în Valea Ștezii, o potecă nouă și care e cam extremă în anumite puncte. Mie mi s-a părut cam exagerată, dar s-ar putea să fie efectul la prima vedere. Oricum, concursurile au devenit mult mai tehnice și trebuie să ne adaptăm. În cazul acesta, o tijă dropper ar fi salvat situația. Hardtail-ul meu cu furcă de 80 mm se dădea peste cap din cauza pantei oricât mă lăsam pe spate și am și zburat peste cap o dată. Promit să studiez bucata bine dacă va mai fi și anul următor.

Apoi a urmat bucata care a înlocuit vechea urcare din Valea Sadului: urcarea de pe Valea Ștezii. După părerea mea e la fel de grea psihologic dar mai dificilă tehnic. Dacă cea veche era cu bolovani încastrați în drum, asta e pe bolovani liberi care îngreunează mult pedalatul și fac ca o pantă de 7-8% să fie resimțită ca una de 12-15%. Oboseala își spune cuvântul și urcarea pare interminabilă. La capătul ei se află și punctul de control cu timpul limită de 6 ore, după cam 58 km de concurs. Noi am ajuns după 5:15 ore și am tras ceva, dar am și mers destul pe lângă pe multe coborâri. Condiția să te încadrezi bine e să cobori cât mai mult pe bicicletă, se pierde mult timp așa.

13775928_1236894472988850_3325390425149624285_nUrmătoarea bucată este cam anostă, după câteva urcușuri și coborâșuri pe drumul bolovănos pe care în anii anteriori mergeam spre Păltiniș, din poiana cu intersecții multe ale traseului intrăm pe tura scurtă și a urmat un drum forestier lat recent construit dar nefinisat. Acesta urcă și coboară km buni. Pe de o parte e destul de plictisitor și simplu, pe de altă parte fiind pe final e binevenită o relaxare. Mai ales că se urcă din nou la 1700 pe o potecă ce uneori e destul de abruptă până la ultimul punct de alimentare de la km 80. De aici până la final e practic coborâre, dar ca orice coborâre are și câteva urcări intercalate. O potecă superbă pe bolovani ne duce în forestierul de deasupra Păltinișului, după care traversăm pârtia mare de schi și pe o potecă încropită pe marginea asfaltului ajungem în pădurea ce ne duce înapoi la Arena Platoș. Finalul e cu surle și trâmbițe pe traseul de freeride flow de la arenă, un traseu fain cu viraje și zone de pumptrack, linia de sosire fiind imediat după încă vreo 100 m de urcare.

M-am simțit în formă și am tras tare tot concursul. Am mers mai mult singur, m-am întâlnit cu prietenul meu Sorin Simu undeva sus pe Măgura și ne-am mai intersectat, ultimii 10 km însă i-am făcut împreună. Tot împreună am trecut și linia de sosire după 7:14 ore de luptă adevărată cu un traseu într-adevăr mai greu decât orice am parcurs până acum. Eu pe locul 10 la 30-39, Sorin pe locul 2 la 40-49, pe locurile 23-24 la clasamentul general. După noi au mai terminat doar 4 concurenți, restul nu au mai prins probabil timpul limită. Oricum nu sunt mulți care îndrăznesc să se înscrie la acest traseu fioros și temut de toată lumea!

Rezultatele le puteți vedea aici, după ce dați click pe tura lungă. Pentru mine e o mare onoare să mă regăsesc pe această listă restrânsă cu așa nume sonore ale MTB-ului românesc. Voi reveni mai pregătit și cu dropper, dacă aș reuși să cobor doar câteva bucăți în plus și aș veni cu transmisia cu foaie de 24 sigur aș trece ușor sub bariera de 7 ore.

Dar hai să concluzionăm! Ziceam că traseul e ca o poezie de Eminescu, dar pe alocuri mi-a părut mai mult un Arghezi, ba chiar un Minulescu trist… E o schimbare radicală, traseul conține spre 50% bucăți noi așa că e normal să nu fie încă poate cea mai bună variantă, sunt sigur că vor fi modificări în bine la edițiile următoare. Azi după ce mi-am mai revenit, pot spune că mi-a plăcut și că sunt dezamăgit mai mult de mine pentru incapacitatea mea tehnică pe alocuri, deși în varianta asta nu cred să ajung vreodată să îl fac tot pe bicicletă. Organizarea a fost ca de obicei impecabilă. Aș remarca în mod deosebit marcajul perfect, la nivelul unui traseu de cel mai înalt nivel din vest, renunțându-se la marcajul exagerat pentru unul discret și suficient, pus exact acolo unde trebuie ca să îl vezi fără să încetinești. A fost doar o zonă ciudată de 2-300 m într-o pădure prăbușită de mesteacăn. Am avut GPS-ul pe ghidon dar n-am avut nevoie. Iar cei de la tura scurtă au avut în sfârșit parte de un traseu cu adevărat demn de numele Geiger MTB Challenge!

Mulțumim din suflet lui Tudi și întregii echipe de voluntari pentru că ne-au mai oferit un eveniment reușit. Îmi pare rău că programul mi-a făcut imposibilă participarea sâmbătă la cursa de XCO, aș fi venit măcar ca spectator… Sper să ne vedem cu bine și anul viitor și să avem parte de aceleași momente frumoase și de vreme și voie bună!

 

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentPărerile particpanților despre Tare ca Piatra 2016
Articolul următorNoutăți în gama de trail de la Radon
Horaţiu pedalează şi merge pe munte de când se ştie, dar s-a apucat serios de mountain bike şi de participarea la concursuri în 2006, iar de cursieră în 2010. Când nu pedalează, aleargă pe poteci de munte, iar iarna practică schi-alpinism. Iubeşte potecile de MTB din Carpaţi şi şoselele şerpuitoare ale Alpilor. Zona sa preferată de MTB este Bran-Moieciu.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ