Race report: MTB Challenge Zărnești, un început timid pentru o cursă mare

0

După ce am susținut cât am putut organizarea maratonului MTB Challenge din Zărnești, care se anunța să fie unul care readuce traseele dificile și tehnice în peisaj, am reușit să mă aliniez și la startul probei lungi de 74 km cu 2400 m diferență de nivel.

Din păcate la start s-au aliniat doar puțin peste 80 de participanți, la tura lungă fiind înscriși mai puțin de 30 dintre aceștia… păcat pentru o inițiativă atât de bună! Un număr mic de participanți atrage un buget redus și în ciuda efortului imens al organizatorilor, calitatea competiției scade. Sper ca de anul viitor numărul să crească!

E relaxant când te aliniezi la start știind deja traseul, așa că am fost mereu conștient de ceea ce mă așteaptă: un traseu aproape total pe gustul meu, cu urcări foarte abrupte, dar cu coborâri care cel puțin anul acesta îmi depășesc pe multe secțiuni nivelul tehnic.

S-a pornit timid și am pornit și eu destul de rezervat, știind ce provocări îmi stau în față în primii 20 km. Poligonul de motocross de la Brebina în care am intrat după un mic ocol pe străzile orașului mi-a adus aminte de frumoasa cursă de ciclocros organizată de marele Edi Grosu acum ceva ani… ce amintiri! Trecerile prin micile tunele mi-au amintit de eforturile de atunci…

Am trecut de primul deal încălzit bine și am ajuns la o bucată care mi-e foarte dragă: urcarea din DN-ul de Poiana Mărului. Subtilă ca elefantul în magazinul de porțelan, cățărarea începe brusc și o ține tot așa preț de vreo 400 m diferență de nivel, rar oferind momente de relaxare în pinioanele 2 și 3. Am reușit să îmi umplu sufletul de bucurie până sus la antene de unde a urmat bucata de care mi-era cel mult frică: poteca de coborâre în Bârsa Fierului. Pentru a ajunge la ea trebuia sărit un gard, nu foarte intuitiv, trebuie să recunosc, am avut noroc că știam drumul, altfel riscam să mă deruteze. Când am aruncat bicicleta peste gard s-a răsucit și ghidonul pe care n-am mai reușit să-l pun la loc cu mâna, așa că a fost nevoie de o lungă pauză de scos trusa de chei, desfăcut pipa, aliniat ghidonul și pus totul la loc. Am fost depășit apoi pe coborâre de câțiva pe care-i depășisem pe urcare, dar așa e în MTB…

A doua bucată sublimă a urmat foarte repede, după câteva pedale pe asfalt: urcarea spre Colții Chiliei, urcare pe care se pare că încă mai am KOM-ul în ciuda concursului, deoarece am prins anul trecut drumul în condiții foarte bune. Acum la concurs drumul era nu foarte grozav, destul de bolovănos. Din păcate chiar când panta se domolește, o secțiune ce a fost noroioasă dar se uscase cu urme adânci de roți m-a făcut să mă dau jos pentru 50 m, ceea ce mi-a stricat cumva toată plăcerea pe moment. Mi-am revenit însă pe frumosul single trail de întoarcere spre Zărnești, cu un mic ocol și push-bike la Hora cu Brazi.

De la Gura Râului urma secțiunea ”de fugă” a concursului, cu drumuri și poteci clasice și cu viteze mari. Din păcate o mică neînțelegere cu arbitrii ne-a făcut pe mulți să credem că la Botorog e un punct de alimentare, ceea ce nu era adevărat, așa că am cam rămas fără apă. Am fi putut să ne oprim să luăm dar după ce trecusem era prea târziu… M-am descurcat însă cumva până sus în Măgura și pe coborârea spre Moieciu. Finalul coborârii era pe poteca mea de antrenament de la antene, dar din păcate apa o spălase atât de rău încăt am fost nevoit să mă dau jos de pe bicicletă inacceptabil de mult.

Valea cu Calea care ne-a dus înapoi în Măgura a fost botezată de organizatori cu numele meu, pentru că la turele de inspecție a traseului le-am spus că e o potecă a mea de suflet! Le mulțumesc, mi-a făcut o mare plăcere! De fapt ideea de a boteza diverse secțiuni din traseu e foarte bună!

Sus în Măgura am dat de Alexandra, soția lui Rareș Manea, concurent și el, care stătea în fața pensiunii părinților ei și care m-a servit cu apă rece, excelentă după aproape 15 km de sete prin caniculă. Am tăiat-o la vale pe poteca clasică dintre case, pe varianta din dreapta spre Botorog. M-am mirat puțin de ce nu facem stânga la prima tură, dar apoi am înțeles: era vorba de un punct de alimentare prin care astfel treceam de două ori.

A urmat probabil cea mai clasică bucată: urcarea prin Prăpăstii până în șaua Joaca, apoi coborârea pe sub munte înapoi în Măgura. Mi-aș fi dorit să meargă brici dar nu știu de ce m-am simțit cam fără vlagă. Nu a fost ce trebuie pentru mine, trebuie să analizez bine alimentația din curse de acum încolo. Totuși frumusețea locurilor mele dragi de antrenament m-a făcut să uit de durere. Am coborât iar spre Botorog tot printre case, pe o potecă superbă unde aveai impresia că nu îți încape ghidonul între garduri. Chiar mă gândeam că dacă tot se lungesc așa ghidoanele va veni vremea când nu o să mai încăpem pe acolo 🙂

Am ajuns la Gura Râului fix la 5 ore de la start, un timp bun, dar de acolo au mai urmat aproape 10 km de drumuri pe câmp prin apropierea orașului, cu scopul de a ocoli traficul și de a ne duce în siguranță la finish la Brebina. A fost fără discuție o bucată controversată, care nu a fost pe placul multor concurenți. Acum 2-3 ani aș fi zis la fel. Dar am fost la niște curse pe afară cum ar fi Salzkammergut sau Dolomiti Superbike unde cursele lungi au câte o secțiune plată de peste 10-15 km și le-am prins gustul. Acolo contează cum știi să pedalezi, experiența de șosea. E o variație interesantă, deși nu vine prea grozav chiar pe final. Oricum asta e situația, nu cred că se putea alege altceva. Mie mi-a luat tot aproape 45 de minute, incluzând o pană care mi-a mâncat ceva vreme și două mici rătăciri, una datorită marcajului furat și alta datorită faptului că-s eu chior.

Am ajuns la final pe locul 12 la general cu un timp de 5.44 h și o medie de 12.49 km/h, dar cred că se putea să trag mult mai bine pe a doua jumătate. Trebuie să analizez bine ce nu a mers. Oricum nu e un timp chiar rău…

Cursa lungă a fost câștigată de Maus (Ionașcu Marius), pe locul 2 fiind Roșoagă Valentin, care de fapt terminase primul dar ratase o mică bucată pentru care a primit o penalizare. Pe 3 a fost după o cursă binemeritată Radu Diaconescu.

Cursa lungă a fetelor a avut doar două eroine, ambele ambițioase și puternice: Alexandra Vulpe, care mă uimește ce evoluție fantastică a avut în ultima vreme și Mihaela Diaconescu, o ciclistă de aventură care nu se dă la o parte când e vorba de astfel de provocări.

Concursul mi s-a părut unul excelent, pentru că eu pun preț în primul rând pe calitatea traseului iar acesta mi s-a părut de nota maximă, excluzând poate bucata finală plată. Nu a fost o organizare perfectă, au fost mici sincope la marcaj, arbitrii și chiar la concurenți dar nimic grav. Nu pot decât să mă înclin organizatorilor că au avut puterea să organizeze așa cursă cu atât de puțini concurenți și să sper că MTB Zărnești Challenge nu va muri ci va crește. E loc de îmbunătățiri dar zona promite mult iar oamenii mereu învață din micile greșeli și nu le mai repedtă. Sper sincer să ne revedem la start în 2019, măcar într-un număr cu 3 cifre!

 

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentMerida Global Launch 2018, Germania
Articolul următorPoteca Tuttifrutti din Val di Fassa, Italia
Horaţiu pedalează şi merge pe munte de când se ştie, dar s-a apucat serios de mountain bike şi de participarea la concursuri în 2006, iar de cursieră în 2010. Când nu pedalează, aleargă pe poteci de munte, iar iarna practică schi-alpinism. Iubeşte potecile de MTB din Carpaţi şi şoselele şerpuitoare ale Alpilor. Zona sa preferată de MTB este Bran-Moieciu.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ