Rose Psycho Path: ca un psihopat pe o vreme aspră

Nu-mi amintesc exact când am pedalat ultima dată pe un hardtail de sub 9 kg, dar dacă nu-mi vine nimic în minte, cu siguranță s-a întâmplat de mult. Ocazia s-a ivit de la Rose, care ne-au trimis acest Psycho Path pentru test, dar căruia am decis să-i dedicăm un articol de tip story, decât s-o încadrăm în standardele de test. Din varii motive: prețul este foarte mare, bicicleta fiind cu siguranță inaccesibilă publicului larg, segmentul high-end este slab reprezentat în România (și vă rog, nu-mi amintiți de bicicletele de top furate pe care le vedem la concursuri), iar uneori simt nevoia să mai ieșim din tipare. O ocazie mai bună nici c-aș fi găsit.

Așadar, mă întâlnesc cu Alex Ciocan, iau bicicleta și o încarc pentru a merge direct la munte. Am rabatat bancheta, am băgat-o înăuntru cu o singură mână, cu convingerea că aș fi putut face asta și cu un singur deget. Odată ajuns, o descarc și încep s-o admir. Poate că forma cadrului nu este cea mai revoluționară, însă cu siguranță are niște elemente cu care va reuși să impresioneze publicul. Seat stay-urile spre exemplu nu mai sunt unite cu niciun alt element de legătură, un detaliu care stilistic arată bine, dar care mărește și confortul pe bicicletă. Zona bottom bracket-ului este masivă pentru a crește rigiditatea la pedalat, iar cablurile sunt trase prin interior. Aspectul complet negru nu este o noutate în domeniu și văd că din ce în ce mai mulți producători optează pentru această variantă în cazul bicicletelor de top. Mi-e doar teamă că în curând nu vom mai vedea nici brand-ul inscripționat vizibil.

Pe traseu însă toate aceste detalii nu mai contează atât de mult și pălesc în fața performanțelor. După o vară de antrenament pe o bicicletă de enduro cu suspensii de 160mm și o greutate de 13.5 kg, dar și alte biciclete entry-level care nu au coborât sub 12 kg, Rose-ul pare atât agil încât uneori parcă are tendința să o ia de unul singur în față. Evident că este doar o impresie, iar ea vine în urma experiențelor anterioare, însă această bicicletă chiar te face să fii rapid. Fără rucsac, pompă sau mai știu eu ce alte accesorii care pun greutate pe mine, am reușit să dobor câteva recorduri pe porțiunile de urcare, Strava fiindu-mi martor. Roțile cântăresc doar 3 kg, cu tot cu anvelope. Și nu-s sigur dacă înțelegi exact ce înseamnă asta, căci o bicicletă mid-level este echipată cu un set de roți care ajunge undeva pe la 4 – 4.3 kg. Adică, 1 kg în minus? Oare cum naiba au reușit asta? Probabil doar cei de la Mavic cunosc acest răspuns căci roțile ei le-au furnizat. Impresionant este faptul că reușesc să rămână extrem de rigidite și solide în condițiile în care cântăresc atât de puțin. Implicit, reprizele de accelerație pe această bicicletă te vor face să crezi că ești mai antrenat decât se vede.

Dacă la deal pot să afirm că viața pe Psycho Pat este chiar una boemă, deloc dificilă și plină de satisfacții, la vale lucrurile se schimbă un pic. Fiind foarte ușoară bicicleta nu este atât de stabilă și ai nevoie de o mână de fier s-o ții pe traseu la viteze mari. Desigur, oricine poate să coboare lejer, însă dacă te bați pentru un timp bun într-o cursă, lucrurile nu vor mai fi atât de simple. Este agilă și trebuie dominată, altfel riști să te trezești în decor. Ca situația să fie și mai imposibilă, coborârea am făcut-o pe Ciocanu pe o ploaie torențială, cu anvelopele Schwalbe Thunder Burt, un set de anvelope  de altfel foarte bun atât timp cât terenul este uscat. Pe umed însă poți uita de toate caracteristicile și punctele lor pozitive, căci sunt anulate imediat. Aderența este foarte mică, combinată cu greutatea mică a bicicletei care o poate apuca în ce parte dorește au făcut ca partea de coborâre să fie o adevărată aventură. Și crede-mă, am încercat s-o las cât pot de moale, dar soarta a făcut ca în acea zi să ies cu Alexandru Avram, din echipă, care, sub nicio formă, nu a vrut să mă asculte. Ce puteam să fac? Păi nimic altceva decât să-i dau tare după el.

Bicicleta m-a adus într-un final în siguranță acasă. Pedalatul pe asfalt nu a fost cel mai fericit, deoarece este dotată cu un sistem de transmisie Shimano XTR 1×11. Și nu piesele de top ar fi problema cât prezența unei singure foi, cu care nu poți obține o medie mai mare de 28-30 de km/h. Iar când plouă, știi doar că trebuie să-i dai tare, ca să te uzi cât mai puțin. Nu? Nu! Glumesc.

Psycho Path parcă a venit cu un nume predestinat pentru tura din acea zi ploioasă. Exact așa m-am comportat și eu, atât la urcare, dar mai ales la coborâre, unde fiecare viraj a trebuit gândit și negociat cu mare atenție, în fracțiuni de secundă și asta doar pentru că a trebuit să trag de frâne atât de rar. Și am mai înțeles un lucru: oricât de încet ți-ai propune să mergi, n-o să-ți iasă niciodată. De fiecare dată va exista ceva sau cineva care-ți va da socotelile peste cap. Dar probabil că așa și trebuie să fie, deci nu-ți bate capul cu asta, acum. Aye-aye!