Valea Rea

0

Poveste înscrisă în concursul lansat împreună cu Meilan Cycling.

Trimisă de Eugen Felix Diac.

Hai să vă povestesc una tare, cu întuneric şi transpiraţie. Sună kinky, nu? S-a petrecut în anul 2015, în Prahova.

Într-o zi de iulie, ne-am propus să facem un traseu de MTB mai … special. Sa fie epic, dom’le! Eu în sfârşit aveam o biclă decentă, trecusem de la 7 la 9 pinioane, aveam chef de urcări.  Eram trei la număr şi ne-a venit ideea traseului în mai puţin de un minut: “băgăm o Secărie?” Pentru cei ce nu ştiu, urcarea spre Secăria începe din Comarnic. Este un traseu oarecum anevoios, pe asfalt. După câţiva kilometri de urcare se coboară în Secăria, o aşezare mică între versanţi, loc perfect de ronţăit ceva, băut o bere, dezmorţit fundul şi picioarele. După Secăria, urmează o altă urcare frumoasă, apoi altă coborâre către barajul Paltinu. Un traseu de vis!

În ziua aia se anunţa caniculă. Mie unul, nu-mi place să pedalez pe astfel de vreme dar astea erau condiţiile, trebuia să mă adaptez. Am sperat zadarnic să văd un nor în ziua aia…

În ziua respectivă ne-am gândit să facem ceva diferit, un traseu “cu de toate”. Am lăsat maşina în Comarnic pe la ora 11 (era foarte aglomerat pe DN1) şi ne-am pus pe pedalat fără grabă, ştiind că urma să facem un traseu lung şi solicitant. Prin urmare, am ajuns la Secăria, am făcut popasul bine meritat, consumând o parte din haleala din dotare, apă, o bere, apoi am luat-o la stânga, spre Munţii Baiului. Adică urcare când pe drum forestier, când pe bolovani. Ce e drept, era frumos! Râdeam, transpiram, băgam apă în noi la greu, transmisia nouă era o binecuvântare pentru picioarele mele, peisajul era mirific. După câţiva kilometri de urcare hotărâtă nu ne mai ardea de glume, oboseala începea să se instaleze. Totuşi, eram optimişti.

Am ajuns pe creastă. Intenţia era să mai urcăm puţin şi apoi să coborâm spre Azuga. Eram obosiţi dar destul de hotărâţi şi plini de voie bună. Până la urmă, dacă pleci în tură şi eşti serios sau morocănos, mai bine stai acasă, nu?

Ţin minte că ora era trecută deja de 14:00. Soarele ne făcuse ca la rotisor, apa se împuţina… norocul a fost că unul din noi avea la el nişte săruri care ne-au prins bine. La un moment dat, în vârful muntelui ne-am întâlnit cu nişte văcari. După seria de întrebări de tipul “de unde sunteţi, unde vă duceţi”, am întrebat şi noi pe unde să o luăm spre Azuga.

– O luaţi pe drumu’ ăsta înainte, la stânga, spre pădurea aia.

– Intrăm în pădure?

– Da, sigur.

– Şi după aia se coboară spre oraş?

– Da, da.

Ne-am bucurat, că eram deja destul de obosiţi dar pădurea începea să se contureze, ca un miraj îmbietor, cu umbră, cu loc de odihnă şi mai ales, urma coborârea! Aşa că ne-am pus pe pedalat, încet şi sigur, uitându-ne în faţă (nu înspre dreapta, că era o ditai râpa alături) şi am ajuns la pădure după un total de 17 km de urcare.

Acolo ne-am prăbuşit pe iarba! Ne-am descălţat! Am scos mâncarea. Ne-am îmbuibat… Am povestit porcării şi am râs cu poftă (că la noi în ture, încep întâi durerile de burtă de la prea mult râs, picioarele ne dor mai târziu). În vale se auzeau maşinile circulând, ca un zgomot de fundal, semn că civilizaţia era aproape. Hai că nu mai era mult! Ţin minte că degetele de la picioare îmi semănau cu nişte cârnăciori prăjiţi. Mi-am pus ciorapii la uscat cât timp m-am odihnit. Mă rog, detalii…

După aproximativ 45 de minute de pauză am zis să o luăm din loc. Am strans totul, ne-am echipat şi am intrat în pădure. A fost o experienţă unică! Era linişte, răcoare, se auzeau păsărele, drumul era fără pietre, aproape neted. Era ceva ciudat, totuşi. Prea era totul frumos, uşor, bicicletele parcă mergeau singure. Rucsacii păreau mai uşori (că nici apă nu prea mai aveam). Şi mai ales, scăpasem de căldură! Era un peisaj atât de feeric încât ne aşteptam să vedem şi ceva elfi! (apropo, în Prahova nu sunt elfi!)

Totuşi, nimic nu durează o veşnicie şi am ieşit brusc din pădure. Undeva, pe un platou, fără nicio cărare în faţă, doar iarbă până la genunchi şi Sinaia (nu Azuga) văzându-se undeva în faţă, după câteva dealuri. În dreapta se vedea Vârful Coştila. Urma o coborâre, doar că fără traseu bine marcat. Ok, hai să băgam gaz, mai ales că soarele începea să apună.

Ne-a placut să o luăm la vale printre tufele de iarbă, pe cărări înguste, făcute de animale. Ne-am oprit să mâncăm afine. Am dat de un izvor care abia picura şi ne-am umplut bidoanele. În momentul respectiv ne-am dat seama că fiecare dintre noi băuse 5 litri de apă până la momentul respectiv. Deja nimănui nu-i mai ardea de glume. Eram pe munte la mama dracu’, nu ştiam pe unde să o apucăm, mai aveam maxim 2 ore de lumină, de mâncare nu se punea problema că aveam burţile pline, zero semnal GSM.

Ceva ne făcea să coborâm, nici unuia din noi nu i-a venit ideea să ne întoarcem. Ulterior, am mai  observat tipul ăsta de comportament în ture. E foarte periculos. Un gând ne măcina pe toţi: de ce ne-au spus văcarii să o luăm spre pădure? Unde dracu’ era drumul pe care se auzeau maşinile? Apropo, alea nu erau maşini, foşneau frunzele când sufla vântul!

Am mers o perioadă pe curba de nivel, după care am ales să coborâm uşor spre pădurea din vale. Am luat ca reper poziţia Vârfului Coştila şi poziţia soarelui. Lângă copaci, am văzut un cioban cu oile lui. L-am strigat, am făcut semne cu mâinile ca naufragiaţii, vroiam să îl întrebăm pe unde să o luăm. S-a uitat la noi, ne-a auzit că strigam după ajutor şi totuşi a intrat repede în hăţişul de la poalele versantului pe care îl coboram! Niciodată nu i-am suportat pe ciobani. De ce? Uite de asta! Sunt sălbatici, agresivi, răi şi mitocani. Mai dă-o dracu’ de Mioriţă!

Să revenim… ne-am luat după ciobanul binevoitor, urmărind dâra de căcăreze lăsate de oi, intrând în hăţişul respectiv, plini de ciupituri de ţânţari, zgârieturi, cu biclele în spate, că terenul era deja destul de abrupt, nu mai puteam pedala.

În pădure abia se mai vedea din loc în loc câte o rază de soare care trecea de coroanele copacilor. Se înainta foarte greu, că era plin de mărăcini, era un desiş de colo-colo! Bar-end-urile ghidonului meu de 870 mm se agăţau cu succes de toate crengile şi de toţi mărăcinii iar ţânţarii şi muştele se înfruptau copios din zgârieturile noastre (da, alea mici şi negre de la altitudini mari, alea care ciupesc rău). Eu aveam încălţări cu ceva crampoane, ceilalţi doi colegi nu erau prea norocoşi. Când păşeam, se afunda piciorul pe un strat umed de frunze uscate şi putrede, cam de 40 cm, frunze care se lipeau de roţi şi astfel târam biclele după noi când nu puteam să le luăm în spate.

Timpul trecea, se întuneca încet. Eram obosiţi, plini de nervi şi încercam să ne păstram calmul, vorbeam tot mai puţin, ca să ne concentram şi să ne păstrăm energia. Nu mai aveam semnal GPS, ţin minte că ne-am dat seama de asta după ce am mers o bună parte din drum iar pe display lucrurile erau neschimbate.  Era de cacat toată faza! La un moment dat am găsit fragi. Încă 5 minute le-am pierdut încercând să mai băgăm ceva în noi. Se lăsa şi frig, plus că pe mine mă lua un uşor tremurat de la orele petrecute în soare. În vale se auzea o apă.

Unul din noi la un moment a fluierat cât de tare a putut. Nu ne-a spus de ce a făcut-o. Ne-a cam deranjat. “Am vrut să vă mai trezesc”, ne-a răspuns.

Am ajuns la acel izvor abrupt şi plin de bolovani, am intrat cu picioarele în apa rece, am mai dat cu curu’ de câte un pietroi, ca deh, pietrele erau alunecoase, că aşa e la munte! Am reuşit să sunăm la Salvamont să cerem indicaţii. Câteva ore ne-am târât prin zona aia blestemată, ulterior am aflat că se numeşte Valea Rea. Mişto, nu?

Într-un târziu am găsit urmele unei exploatări forestiere, mai precis urmele făcute de copacii târâţi la vale. Am decis să coborâm pe ele. Adică să facem ceva DH. Ne-am dat bătuţi, aşa că ne-am târât pe cururi până jos. Într-un final am ajuns la un drum forestier.  Se mai distingeau copacii, lumina era foarte slabă şi am început să pedalam repede la vale către civilizaţie. Pe GPS aveam cam 2 km până în Sinaia dar drumul părea că se îndepărta de gară, vedeam apa, calea ferată printre copaci. După lăsarea întunericului vedeam drumul ca pe o linie albă în toată bezna aia.

Am ajuns pe DN1 dar nu în Sinaia ci la cimitirul de la Izvorul Rece (unde e turla aia vopsită în verde). Am sunat la Salvamont să îi anunţăm că am scăpat şi să nu îşi mai facă griji pentru tâmpiţii ăia cu biclele prinse-n mărăcini.

Pe marginea drumului, am început să ne împărţim luminile pe care le mai aveam la noi. Da, unele se pierduseră în pădure, agăţate de crengi. Aşa că cel ce urmă să meargă în faţă şi-a pus lumina alba cea mai bună, cel din spate a luat-o pe cea roşie care mai avea vlagă-n ea iar tot ce era reflectorizant sau mai deschis la culoare, am agăţat pe noi la vedere. Cred că arătam ca nişte boschetari pe biciclete, plini de noroi şi zgârieturi.

Destinaţia noastră era acum Comarnic. Nu se mai termina odată orbecăitul pe drumu’ ăla! Niciodată nu m-am bucurat atât de mult să îmi văd propria maşină. Şi atunci am aflat de ce fluierase colegu’ în hăţişu’ ăla: ca să sperie ursul care era la 20 de metri de noi.

Asta a fost, mulţumesc celor ce au avut răbdare să citească. În speranţa că nimeni nu va mai face ca noi, vin cu următoarele sfaturi:

  • Nu subestima dificultatea unui traseu! Nu te da şmecher!
  • Când nu eşti sigur de un traseu, e mai bine să faci cale întoarsă!
  • Cel mai bun şi mai sigur drum e cel pe care îl cunoşti!
  • Tot timpul să aveţi un plan de rezervă!
  • Din când în când, faceţi zgomot în pădure!
  • În situaţii de criză, PĂSTRAŢI-VĂ CALMUL. Nu vă certaţi între voi, nu vă măsuraţi … ego-urile.
  • Calculează de mai multe ori traseul, resursele, perioada de lumină, punctele de alimentare.
  • E nasol să te întorci şi să nu faci tura pe care ţi-ai propus-o dar mai nasol e să chemi Salvamontul sau să înnoptezi prin pădure, îngheţând ca un pinguin trist.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ