Câmpina MTB Open Race Report: Cum am terminat cursa cu o bicicletă fără lanţ!

5

Am încercat să nu mă comport ca Iliescu faţă în faţă cu Michael Jackson, dar nu ştiu dacă mi-a ieşit în totalitate, în momentul în care în IR 1637 (denumirea ar trebui să spună ceva cicliştilor care merg des cu trenul pe Valea Prahovei) s-a urcat tocmai Marius Petrache. Scurta călătorie până la Câmpina a devenit cu atât mai interesantă, la o poveste împreună cu campionul nostru, alături de care am purces apoi prin voia pedalelor spre Platoul Muscel. Dacă pentru mine Câmpina era o simplă denumire pe un panou rutier pe lângă care am trecut în viteză de zeci de ori, am fost plăcut surprins să descopăr un orăşel cu străzi şi case dichisite, respirând acel aer curat de bună stare, fără zugrăveli roz şi magherniţe de termopan, pe care greu îl mai găseşti în România.

La locul de start, forfotă mare, ciclişti veniţi cu sutele, ce asaltau cu înscrierile un staff extrem de amabil, mămos chiar, probabil din cauza faptului că activează în zona fundaţiilor umanitare. De aceea, sper să nu fie percepută ca o critică ce spun eu în continuare, ci mai degrabă ca o consemnare a atemporalului stil „Made in Romania”, prelungirea înscrierilor la presiunea „psihologică” a concurenţilor care, la fel ca Neo în Matrix cred că regulile şi implicit un orar de desfăşurare nu se aplică în cazul lor. Startul s-a decalat cu o oră dar, cum să nu-l primeşti tu la înscriere pe domnul concurent Ferrari de exemplu, nume strigat parcă pe lista cipurilor extra, m-am pus în locul organizatorilor şi recunosc că nici eu nu aş fi avut tăria ca la ora nouă fix să pun pixul în toc. Am profitat la maximum de această extra-oră, ieşind la încălzire cu grupul de ciclişti „profi”, din care făceau parte Petrache, Jugănaru et co., reuşind ca măcar la acest moment „tactic” să stau cu ei, chiar dacă nu mi-ar fi stricat un extra-plămân. Nu pot să nu o spun, Petrache venea la coborârile pe asfalt pe o roată! A urmat apoi discursul domnului primar şi am putut să-i dăm bătaie pe traseu, avertizaţi în prealabil că treizeci şi doi de kilometri de mountain-bike de Câmpina nu trebuie subestimaţi…

Just! Câte lucruri nu se întâmplau chiar în primii doi kilometri de la start! O coborâre pe un macadam încărcat de piatră, alunecos, care te obliga la negocieri scrupuloase ale traselor, niscaiva viraje à la Moto GP pe asfalt, unde eu am încercat să fur un interior unui coleg tot cu Boommax, o trecere printr-un pârâu şi multe coclauri tehnice. Găfâiam, gâfâiam, dar încă mai vedeam capul  plutonului, după care a venit momentul fatidic: lanţul meu KMC, pe care îl am doar din luna mai a pocnit (aşadar s-a rupt şi nu, nu am schimbat în sarcină, da, îl curăţam şi îl ungeam regulat), năruindu-mi speranţele de a obţine un rezultat bun. Valul de concurenţi a trecut pe lângă mine în timp ce încercam neputincios să meşteresc ceva cu o piatră, şi nu am mai putut să îmi spun decât „Ura şi la gară”, la propriu din păcate. Poate că aş fi făcut asta, dar ultima mea cursă, Maratonul Bucegilor, a însemnat tot un DNF, din cauza şurubului tijei de şa (cea din picior e ok, slavă Domnului) care a ales să plesnească în primii kilometri, culmea când mă depăşea acelaşi coleg cu Ideal Boommax. Perspectiva a două curse consecutive abandonate, plus că aveam de scris un articol pentru FreeRider, m-au făcut să alerg înapoi la finiş, poate, poate găseam o bicicletă de închiriat… Am dat de o mică gâlcevă între doi concurenţi care se luptau aprig pentru poziţiile 133 şi 134, la o evaluare ochiometrică, dar nu am găsit nici o bicicletă pentru mine în zona Start-Finish. M-am enervat şi mai tare şi cuprins de un soi de imbold de sorginte chucknorissiană, m-am întors plin de adrenalină pe traseu, cu gândul să încerc să-l parcurg alergând pe lângă bicicletă, se vede treaba că toate clipurile de pe YouTube pe care le poţi găsi cu tagul „cycling motivational video” au funcţionat!

Cei de la categoria Family tocmai se întorceau spre finiş, aşa că m-am intersectat cu o grămadă de puştani pe biciclete, alături de câte un părinte sau de ambii, mai mare dragul să-i  priveşti. Ba chiar, un domn apelase la o remorcă velo, în care tracta o „mămăruţă” de copil, toată numai zâmbet. Încercând să alerg cât mai mult am ajuns relativ repede pe traseul lung şi deşi mă aşteptam ca organizatorii aflaţi pe traseu să rămână sideraţi de efortul meu şi să mă dea prin staţie, ceva gen „Marc Sandu continuă cursa fără lanţ!!!”, am fost mai degrabă perceput ca un concurent ultra-întârziat, ceea ce e normal de fapt, căci din păcate nu sunt centrul universului.

Cel mai ciudat a fost când am început să  prind concurenţi din urmă, ba chiar am dat de două doamne retrase la umbră deasă care discutau ceva despre şaorme. Chiar nu vreau să fiu rău, dar cred că nici eu dacă merg în Bamboo sigur nu voi fi luat de mână şi prezentat înaltei societăţi de acolo, aşadar fiecare cu nişa lui. După nişte urcări cât se poate de serioase prin codrul încă verde, nu am regretat decizia luată: urma o coborâre stil montagne-russe, unde am încercat să interactionez cât mai puţin cu frânele, capitol la care am multe de învăţat, pentru că după ce mergi pe lângă bicicletă şi nu pe ea simţi fiecare frânare şi zău, îţi pare rău. A fost cam ciudat fără lanţ pe coborâre, intră în SPD, ieşi din SPD, mi-am lăsat şi şaua mai jos şi mai încercam să împing în stil skate-board. Traseul era foarte bine marcat, cu oameni în punctele dificile, ba chiar un viraj semnalizat de parcă erai pe E60, am notat o coborâre „în cap”, după care trebuia să îţi cari bicla pe o curbă de nivel! Sweet! În fine, nu are rost să vă mai plictisec, cu tot soiul de melodii eroice în cap, imagini cu Brad Pitt luptându-se la Troya şi alte chestii epopeice, am trecut de CP1, CP2, aici era un tip care, culmea, avea presă la el, dar eu aruncasem lanţul pe principiul că oricum era compromis, am ajuns pe asfalt în zona Sotrile-Vistieru, unde m-am mai delectat cu nişte coborâri şi am ajuns la concluzia că pantofii de ciclism nu sunt făcuţi pentru marş.

După CP3 am început cu adevărat să obosesc, şi constanta mea mişcare de urcă pe bicicletă, potriveşte SPD-uri pe nişte pedale care se învârt în gol, scoate-le, urcă iar, a început să fie destul de chinuitoare. După un pumn de Eugenii şi glucoză în CP, unde am fost întrebat şi dacă ăsta e noul model de Ideal Boommax, pilula dulce a venit în forma unei coborâri aproape finale, în formă de single-trail, pe care am încercat să merg cât mai fluid şi am putut să îmi dau seama ce e să faci asta pe bune. Trebuie să-ţi fugă mintea! Platoul Muscelului şi poarta de start au venit apoi ca o eliberare, aici m-a tentat puţin ideea unui sprint de final pe lângă bicicletă, mai ales că erau vreo doi concurenţi care împingeau şi ei la materialul de concurs, spre dezamăgirea prietenelor care i-ar fi vrut călare pe acesta. Mi-am zis că fusese destul însă şi cum nu eram aşteptat de nici un team manager care să mă bage rapid într-un program de sponsorizare, aşa cum îmi imaginasem, am mai împins puţin de biclă, după care am sărit în şa, pentru a trece covorul de finiş. Publicul nu a sărit pe mine, în schimb m-a aplaudat frumos, iar organizatorii şi un puştiulică MC au avut de grijă să ţină atmosfera vie până la sosirea ultimului concurent, care culmea, nu eram eu.

Trăgând linie, Câmpina MTB Race a fost o cursă total atipică pentru mine, dar cu priză la din în ce mai numerosul public ciclist şi pentru care îmi voi pune deoparte un lanţ nou-nouţ pentru anul ce vine, deoarece vreau musai să o termin în stil clasic, dând la pedale.

5 COMENTARII

  1. Foarte buna relatarea! Ai avut avantajul ca a fost mult push bike, deci oricum majoritatea nu s-a folosit de lant la urcari. Concursul a fost foarte reusit pentru prima editie.

LĂSAȚI UN MESAJ