Caz incredibil: Marc Sandu RUPE DIN NOU lanţul la Câmpina Open MTB!

0

Mă amuzam zilele trecute împreună cu editorul acestui site despre titlurile bombă, captatoare de clickuri, cu care ne momesc site-urile… să le numim main-stream, dar în lumina celor întâmplate la Câmpina, îmi permit şi eu, o dată în viaţă, să cad victimă acestei barbare practici mediatice. Aşadar, şocant, senzaţional, nemaintâlnit! Dar de ce spun toate acestea?

campina lant dubios

Pentru că, acum trei ani, tot la această cursă, ia ghiciţi, am rupt lanţul în primii kilometri! Fiind într-o perioadă extrem de motivată a vieţii mele, am aruncat furios lanţul cât colo şi am continuat cursa fără lanţ, alergând pe lângă bicicletă şi urcându-mă pe în şa pentru superbele coborâri – ia încercaţi însă să staţi în poziţia de atac fără umilul lanţ, motiv pentru care, în 2013, organizatorii, mi-au trimis prin Cezar Jipa o frumoasă plachetă “comemorativă” cu un lanţ lipit de ea, în care mă felicitau pentru perseverenţă! Puteţi citi relatarea mea din 10 septembrie 2012 aici: http://www.freerider.ro/noutati/campina-mtb-open-race-report-cum-am-terminat-cursa-cu-o-bicicleta-fara-lant-33454.html

Recunosc, mi-a trecut prin cap că ar fi fost culmea să rup din nou lanţul, mai ales că, investigând situaţia, această consumabilă, aflată pe bicicleta de concurs, nu a mai fost schimbată din 2014, deci se poate spune că şi-a făcut norma, şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. Iar faptul că nu am mai schimbat preventiv lanţul a fost rezultatul unei combinaţii de pură lene de a merge încă o dată la service şi o nereuşită încercare de reducere a costurilor, ţinând cont că – fapt divers, ultimul concurs de MTB, Geiger Challenge, m-a costat exact 1000 de lei, punând împreună cazarea, transportul, nutriţia sportivă şi diverse consumabile la biciclete, excluzând taxa de înscriere, achitată de echipă. Spun asta mai degrabă pentru cei care au exprimat opinii potrivit cărora amatorii nu ar trebui să primească premii în bani ci doar diplome şi medalii. Dar, anul acesta fondurile de premiere au crescut la cursele de ciclism şi pentru amatori şi pentru elite, semn că scena devine mai puternică.

campina lant rupt si premiat

Revenind la Câmpina, după trei ani pentru mine, am fost încântat să observ că la prima urcare după start, am reuşit să păstrez un fragil contact cu elitele şi să iau notă că pulsul îmi funcţiona în sfârşit în zona anaerobă. Ba chiar, am reuşit să mă ţin oarecum după roata spate a lui Marin Marian – care fusese însă prin delegaţii vreo două săptămâni, după cum am aflat după cursă la o poveste, dar înţelegeţi, situaţia se desfăşura binişor iar eu încercam să depăşesc zona de disconfort confortabil despre care am mai povestit. Din păcate, la coborâre, bidonul meu de 600 ml a părăsit spectaculos suportul, lâsându-mă pradă îndoielilor – „Cum o să rezist fără apă pe căldurile astea?”. A mai venit apoi şi Ciprian Roşca şi am continuat într-un mic trenuleţ împreună cu Ulisse Gheduzzi şi Ionel Duţă. „Complexul Roşca”, care apare de fiecare dată când nu e prezent „complexul Antonio Vieru” nu părea chiar imbatabil, dar pe mine mă freca la melodie (acum că tot am pus acest titlu, îmi veţi ierta această expresie) problema cu hidratarea, deşi ştiam clar că e şi o chestiune de cum îi spune… psico, pisi… psihologie! Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât o să merg mai prost îmi spuneam dar în cap îmi veneau toate articolele alea despre scăderea performanţei pe fondul deshidratării… Am apucat să înghit o jumătate de sticlă de jumătate de litru de apă în primul punct de hidratare, după care m-am lansat într-unul din cele mai frumoase parcursuri forestiere din România, un adevărat montagne-rousse, pe care trebuia doar să laşi frânele şi să te laşi purtat într-un vârtej de senzaţii. O menţiune specială pentru oamenii din organizare de pe traseu, care au erau plasaţi exact acolo unde trebuia şi le dădeau indicaţii foarte pertinente despre trasă fiecărui concurent. Jos pălăria pentru organizare!

Iar după senzaţionalul carusel din pădure, am intrat pe un soi de „centură”, un brâu, care înconjura un subcarpatic deal, o nouă zonă în care puteai să fii super-rapid… iar apoi, în plin soare, o urcare abruptă, pe care l-am prins din urmă pe George Stan, arătându-mă surpins de acest lucru, se pare că puternicul rider de la categproa 20 – 29 de ani, avea o zi mai puţin fastă şi după cum am constatat amândoi, când am cerşit cu o voce pierită nişte apă, doar un deget de lichid rămas în bidon. Am oftat, dar urma un punct de hidratare şi efectiv îmi părea rău că nu reuşeam să trag mai tare spre această salvatoare oază, pentru că, orientându-mă după puls, aveam o zi bună, după o mini-vacanţă de o săptămână. Am înhăţat o sticlă de apă, am încercat să o beau din mers, m-am poticnit şi pot pot spune că „am fiert apa” şi am ars chiulasa ca un Oltcit (sic!), trezindu-mă că stau efectiv în mijlocul forestierului, în soare, într-un soi de reverie… M-a mai trezit vocea lui Nicuşor Panaitescu, care trecea pe lângă mine cu încă doi sau trei rideri şi ajuns cumva la capătul urcării, i-am dat bătaie pe un single-trail, pe care din nou, puteai fi super-extra-mega rapid, luptându-mă cu o voce interioară ce îmi spunea critic să înclin mai mult bicicleta, să las frânele, să pun roata faţă pe o contra-pantă…

Cu această ocazie am făcut o nouă descoperire în ceea ce priveşte comportamentul furcii Lauf şi anume, ea nu îţi solicită doar antebraţele, pe care le am oricum puternice – la cât m-am autoironizat îmi veţi permite să mă mai şi laud ci şi… ischiogambierii, întrucât şocurile, în special la o coborâre pe iarbă cu niscaiva denivelări, sunt „împinse” spre centrul bicicletei, aşadar o notă de aducere aminte pentru exerciţiile de forţă care urmează la iarnă. Ajuns „jos” în platou, aşadar, păstram un contact vizual cu cei care mă depăşiseră pe urcare şi trecând printr-un nou punct de hidratare, îmi mai revenisem şi trăgeam tare să-i prind din urmă… Urmează o manevră moto-enduristică, de care nu îmi pare rău, dar care a stat la originea ruperii lanţui: se venea de pe asfalt în mare viteză, se traversa un podeţ, după care se ieşea de pe drumul de asfalt într-o contrapantă abruptă, pe care am încercat să o abordez fără frâne. O diferenţă de nivel m-a desprins de pe sol, nu a fost o problemă, dar a trebuit să punctez şi să sar de pe bicicletă pentru a mă redresa… lanţul a sărit şi în agitaţia de a pleca cât mai repede mai departe, la trecerea de pe foia mijlocie la cea mică, s-a auzit un … POC!

Trebuie să recunosc că aici am izbucnit în râs, semn că anii de curse au început să îşi facă efectul şi să îmi crească nivelul de „Zen”. Însuşi Iorgos mă privea de pe margine, sfătuindu-mă să merg la cortul de asistenţă tehnică, aflat destul de aproape. M-am executat, reluând figura cu alergatul pe lângă bicicletă şi în câteva minute aveam lanţul scurtat şi reparat aşa că am putut pleca mai departe. Mai adaug doar că eram foarte bucuros că urmează încă o tură pe traseul Câmpina Open MTB, pe care am dat-o cu mare drag!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ