ProPark Adventure Race – cum să duci aventura la extreme

1

Ce cuvinte descriu cel mai bine un concurs? Depinde, dar cu siguranţă faptul că mai puţin de jumătate din participanţi au reuşit să treacă linia de finish spune multe. Există concursuri unde doar a te afla printre finisheri este o mare performanţă, unde medalia aceea ce o primeşti la final chiar reprezintă o realizare unică. Aşa a fost şi ProPark Adventure Race 2015, cu siguranţă printre cele mai grele concursuri de anduranţă organizate vreodată în România.

20150605_190810Am explicat într-un articol în ce constă un concurs de tipul Adventure Race şi care sunt particularităţile acestuia. Startul şi tabăra de bază au fost organizate în Plaiul Foii, la poalele Pietrei Craiului şi ale Făgăraşului, la o aruncătură de băţ de alţi munţi renumiţi: Bucegi, Iezer, Leaota, Postăvaru…. Aşa că nu mică a fost surpriza tuturor când la şedinţa tehnică din seara dinaintea startului s-a anunţat zona unde se va desfăşura competiţia: Munţii Perşani!

De multe ori se preferă ca organizarea concursurilor de aventură să se facă în zone mai puţin umblate, pentru că în zonele foarte cunoscute traseele sunt bătute şi amenajate, marcajele bune iar concursul îşi pierde mult partea de aventură devenind un simplu maraton montan. De data aceasta, zona a oferit condiţiile ideale: munţi foarte puţin bătuţi de turişti, poteci aproape inexistente, marcaje de cele mai multe ori deficitare, infrastructură ca şi inexistentă (cabane, refugii turistice).

Dar să vedem cum a fost concursul văzut prin ochii echipei mele, Valea Rea, alături de colegii mei Cătălina, Sorin, Doru dar şi de Radu Diaconescu, el însoţind echipa noastra cea mai mare parte din traseu pentru a face fotografii.

Startul s-a dat la ora 8, vineri dimineaţă, de lângă Plaiul Foii, pe biciclete în directia cantonului silvic Rudăriţa, de unde începe unul dintre cele mai celebre trasee montane din ţară, creasta munţilor Făgăraş, urmând ca de acolo sa se traverseze munţii în alergare dus-întors până la lacul Pecineagu pentru o probă de caiac, revenindu-se în final înapoi în tabăra de bază tot pe biciclete.

Vineri, ora 08:00 – 0:00 race time

La start s-au aliniat 11 echipe de 4 persoane, un număr aparent mic dar şi lipsa acestui gen de concursuri în ultimii ani a dus la o reducere a numărului de oameni în stare sa participe la aşa ceva. S-a plecat spre Rudăriţa în pluton răsfirat, nimeni nu încerca să spargă ritmul sau să sprinteze, era evident inutil, aşa că primii 9 km s-au desfăşurat ca şi o mare încălzire generală.

20150605_080349

Vineri, 08:37 – 0:37 race time

La canton, cu toţii am lăsat MTB-urile în standurile special amenajate pe echipe şi am pornit unii într-o probă specială de orientare, noi şi încă 4 echipe în alergare uşoară în amonte pe vale unde 3 km mai sus am intrat pe traseul bandă roşie care urcă în creasta Muntilor Făgăraş. După cam 20-30 minute de urcare pieptiş se ajunge în creasta de unde se vede lacul Pecineagu, coborârea până acolo făcându-se pe un drum forestier foarte abrupt.

Vineri, 09:59 – 1:59 race time

Pe malul lacului ne aşteptau caiacele, gonflabile, de 2 persoane, cu care am vâslit cam 6 km în total până la punctul de control pus de organizatori pe mal spre coada lacului şi înapoi. Pentru cine nu a mai vâslit, pare o probă destul de uşoară, dar dacă pui mâna pe vâsle îţi dai seama imediat că aceste caiace merg cu totul altfel de cum te aştepţi, astfel că primele 10-20 de minute le-am petrecut rotindu-ne cu caiacul pe loc încercând să ne dăm seama cum să ne sincronizăm. Până la urmă a început să meargă treaba şi să înaintăm din ce în ce mai bine aşa că în aproape 40 de minute reuşim să ajungem la punctul de întoarcere. Înapoi treaba merge mult mai bine şi ne ia mai puţin de 30 de minute de vâslit. Cum glumeam cu băieţii, probabil fiindcă era la vale…

Vineri, 11:12 – 3:12 race time

Cu picioarele şi pantofii uzi, o luăm înapoi spre Rudăriţa să recuperăm bicicletele. Se pare că din 5 echipe care trebuia să ajungă la lac, una s-a pierdut pe parcurs şi a ajuns mai târziu, cu echipele ce rămăseseră la proba de orientare, motiv pentru care au fost nevoiţi să aştepte o oră să se elibereze o pereche de caiace, acestea fiind doar pentru cinci echipe. Conform regulamentului, toate celealalte echipe o sa fim oprite undeva pentru aceiaşi perioadă de timp, ca să se egalizeze clasamentul. Am urcat forestierul abrupt până în creastă împreună cu Grădina Zmeilor şi Buila Vânturariţa, care ne-o iau un pic în faţă. Vulcanii Noroioşi, cealaltă echipă care făcuse cu noi caiacul era binişor mai în faţă Noi nu ne grăbim, nu e esenţial să te alergi cu nimeni aşa de repede, astfel ajungem înapoi la biciclete la ceva minute bune de restul.

20150605_120517

Vineri, 12:39 – 4:39 race time

Ajunşi înapoi la biciclete la Rudăriţa, suntem anunţaţi că vom trece printr-o probă surpriză. Un ranger cred de la parc ne-a înmânat 7 poze cu 7 plante care cresc prin zonă şi ne-a trimis prin pădure să aducem câte o bucată din fiecare. Pe lângă clasice gen brad, molid, fag mai erau şi nişte tufişuri ciudate. Un soi de soc, cu o crenguţă cu 11 frunze se pare că a făcut tuturor probleme. Eu am văzut din întâmplare una în faţa pantofului şi se pare că era ce trebuie, am fost singura echipă din cele de pe acolo care nu şi-a luat 5 minute de penalizare din cauza socului. În schimb n-am reuşit să găsim timp de 10 minute o crenguţă de… brad. Peste tot era doar molid. Până la urmă am scăpat fără penalizare… Aşa că am trecut la proba de orientare care era anunţată, unde fiecare pe rând am parcurs un traseu cu 7 vize ascunse pe vale navigând de la una la alta cu ajutorul busolei, având azimutul şi distanţa în paşi dintre vize. Daca te descurcai, rezolvai în 15 minute de persoana, altfel poate dura mult mai mult. Orientarea e o disciplina frumoasă şi dinamică, cred că o să încerc o dată şi un concurs de aşa ceva, varianta pe biciclete. Proba deci durează cam o oră şi ceva de echipă. E bună, că e timp de odihnă pentru toată lumea.

Vineri, 14:01 – 6:01 race time

Recuperaţi cu toţii după prima parte de traseu, ne-am urcat pe biciclete şi am plecat într-o bucată lungă, până în următorul C.P. în satul Paltinu, undeva pe lângă Poiana Mărului. Cum traseul trecea prin tabăra de bază, practic toată lumea şi-a lăsat acolo mare parte din bagaje şi nu le-a mai cărat pe prima buclă, aşa că ne oprim şi noi să ne luăm toate cele necesare pentru restul de cursă şi să mâncăm ultima masă mai bună pentru următoarele câteva zeci de ore. Mai departe, se pot alege mai multe variante de trasee. Se poate urca pe Bârsa Fierului si trece dealul, se poate trece dealul şi mai repede pe la antenele de deasupra Zărneştiului sau se poate, efectiv, ocoli prin Zărneşti pe asfalt. Noi am decis să alegem varianta mai sigură dar mai lungă pe asfalt, aşa că fără mari incidente ajungem pe forestierul spre Paltinu şi la ora 16:04 am ajuns în C.P. unde urma să facem proba de tir cu arcul dar şi să aşteptăm timpul mort de 1:09 ore din cauza celor ce au întârziat la caiac… Ne-am reîntâlnit cu echipele Grind şi Vulcanii Noroioşi care erau deja acolo. Proba de tir a mers neaşteptat de bine.Dupa 10 minute de antrenament care nu prea a mers bine, la tirul final am avut fiecare dreptul la 3 săgeţi cu care trebuia să facem împreună 100 de puncte.

20150605_16383520150605_164020Am reuşit să adunăm, spre mirarea noastră, 260 de puncte. Ne-am concentrat bine. Am mai stat apoi ora aia nenorocită, timp în care au mai apărut şi cei de la Grădina Zmeilor şi Buila Vânturariţa care au ales să vină peste munte şi ne-au cam apostrofat că pe asfalt nu e adventure adevărat. Cam aveau dreptate, aşa că până în postul următor, în Dumbrăviţa, am decis să o ardem la aventură, peste deal, deşi era şi aici o variantă ocolită cu multă şosea pe care au ales-o mulţi.

Vineri, 17:28 – 8:19 race time

La un moment dat trebuie să apară şi aventura, că doar e Adventure Race, indiferent cât ai vrea să amâni sau nu momentul. Aşa că am pornit cu toţii înspre vârful dealului, însoţiţi şi de Radu Diaconescu (el venise la concurs să facă poze, oarecum oficial, dar de acolo până la final a mers cu noi si a fost practic fotograful nostru). Drumul era un forestier bun, care trecea pe lângă Peştera Gang şi apoi se ducea undeva spre Codlea, în altă direcţie. Aşa că noi am văzut pe Google că după peşteră există un drum de TAF care urcă în coama dealului de unde am putea să prindem alt drum care să ne coboare spre Dumbrăviţa. Totul bine şi frumos, cum am trecut de peşteră am dat imediat de drumul dorit: o urcare cu bicicleta în spate urmată de mai multe bucăţi de urcare la limită, superbe. Sus în coama dealului am dat de un drum vag care ţinea coama în stânga şi în dreapta.

20150605_175511

Conform pozei aeriene am văzut un drum destul de bine conturat printr-o defrişare cam la 500 m mai la stânga, aşa că am continuat pe coamă pe un single-trail super fain. Pădurea s-a transformat în lăstăriş des şi poteca într-un drum acoperit cu vegetaţie, ca şi un tunel pe unde de multe ori trebuia să te apleci cu capul pe ghidon. Când am intrat iar în pădure, am şi găsit fără probleme drumul care o lua înspre vale. Am început coborârea, foarte frumoasă, abruptă şi prin frunze uscate. Dar, după vreo 10 minute de coborâre, a început HAOSUL. Toţi copacii din pădure erau rupţi şi căzuţi peste drum. În unele locuri erau şi 4-5 copaci căzuţi unul peste altul, practic era aproape imposibil de trecut peste ei şi singur, ce să mai vorbim şi cu bicicleta. Am încercat de fiecare dată să îi ocolim dar era aproape imposibil. Am decis să părăsim temporar drumul din vale şi să urcăm pe un versant, unde părea treaba mai ok, erau doar urzici. Am înaintat cumva şi, spre finalul văii, am coborât înapoi pe o pantă pe care de abia te ţineai în picioare, cu bicicletele pe post de toiag.

20150605_190953

Dar, cum am ajuns în vale, am văzut mai în faţă că drumul se transforma într-un forestier impecabil. Am pornit în jos cu fericire dar….. şoc şi hohote de râs! În capătul văii, în pustietatea aia, drumul era blocat cu o mare poartă de metal ce continua cu un gard cât vedeam cu ochii.

20150605_191625Ce să fie cu poarta aia? Am bănuit că e o porţiune de pădure îngrădita şi că ieşim din ea, aşa că am sărit poarta fără ezitări şi am pornit pe drum. În mod dubios, drumul era impecabil, cu parapeţi albi proaspăt vopsiţi. În jur, prin pădure, era plin de căprioare care alergau în jurul nostru. Cam ciudat. Am zis că sigur e o rezervaţie de vânătoare şi că probabil mai are o poartă şi la ieşire. Şi că dacă ne întâlnim cu pădurarul îi explicăm treaba, ne cerem scuze şi asta e. Poarta a apărut repede, foarte înaltă şi cu gard electric în jurul ei. Cam dubios pentru o rezervaţie de vânătoare. Am sărit poarta şi am plecat, fără să ne întâlnim cu nimeni.

20150605_193335

Gardul mai continua multă vreme cu reflectoare şi pichete de pază. Am ajuns repede în DN, apoi în Dumbrăviţa. La magazinul din sat am băgat pentru prima dată gustarea sportivului de anduranţă, cea mai energizantă treabă posibilă, inegalată din punctul meu de vedere de niciun producător de energizante: croissant cu ciocolată şi Coca Cola. Apoi am ajuns la CP unde am avut de tăiat cu joagărul câteva lemne, probă specială. Le-am povestit localnicilor cum am dat de porţi, am sărit gardul, etc… S-au uitat la noi cu ochii cât cepele şi ne-au zis: Voi aţi intrat în depozitul de armament al Armatei! Wow!

Vineri, 20:23 – 11:14 race time

Părăsim pe înserate CP-ul pe locul 4 şi ne îndreptăm spre ruinele cetăţii, care se află pe un vârf înalt în zare şi unde e următorul CP. Se poate ajunge acolo direct, la push-bike sau pe un drum ocolit, pe o vale, de vreo 2-3 ori mai lung. Am ales varianta a doua, pentru că urma să ne prindă noaptea, aşa că am mers mult pe un forestier cu borne de drum naţional care a urcat la început pe o vale, apoi pe nişte mega-serpentine demne de orice DN. Doar că e neasfaltat. Am mers aşa până am dat de maşina organizatorilor de unde am luat-o pe o potecă până la cetate. Am ajuns acolo pe locul… 2. Probabil două echipe au luat-o direct şi nu a fost o idee bună. Facem rapelul pe întuneric. Între timp mai apare o echipă.

20150605_230338Plecăm de la rapel cu gândul că drumul pe care venisem continuă frumos până la destinaţia noastră următoare, E60 şi serpentinele din Pădurea Bogăţii, de unde începe proba de trekking. Dar lucrurile nu au mers conform planului, astfel că după nici 500 m frumosul drum naţional în devenire s-a terminat brusc în pădure, continuând cu o potecă în jos şi una înainte pe deal. După o mică consultare a hărţii am ales să o luăm în faţă. După o mică ezitare de vreo 5 minute, am ales pentru coborâre o potecă marcata binişor cu cruce albastră care ne-a dus pâna la baza serpentinelor de pe DN fără mari probleme. Păcat că era noapte şi am mers mai mult pe lângă bicicletă, era o coborâre faină. Am urcat apoi serpentinele pe asfalt şi sus în deal am intrat pe un mic forestier lateral unde am dat de CP-ul unde am lăsat bicicletele şi am trecut la mersul pe jos. Am ajuns pe locul 3 şi am plecat tot aşa, pe locul 3 cu Vulcanii Noroioşi pe locul 1 şi Munţii Ţarcu pe 2.

Sâmbătă, 01:19 – 16:10 race time

20150606_021909Pe un frig îngrozitor şi tremurând cu toţii necontrolat după despărţirea de focul din PC, am atacat în inima nopţii pantele împădurite ale Perşanilor. Ideea era să ajungem în creastă, dar nu există marcaje sau poteci în zona aia, doar o poteca de creastă la care trebuie să ajungem şi care ne va duce în apropierea următorului PC. Am atacat muntele efectiv pe un picior de deal pe care l-am ţinut până într-o creastă secundară. Am urcat de-a dreptul prin pădure, cu mari eforturi, printre copaci răsturnaţi şi crengi uscate. Creasta în care am ajuns era la fel, tot cu trecut peste tot felul de lemne căzute. Am mers aşa vreo două ore până când am ajuns la mult doritul marcaj. Apoi am traversat frumos muntele, care de fapt sunt nişte dealuri, pe o creastă înierbată combinată cu pădure. Încet s-a luminat de ziuă. Trebuia să ajungem la o peşteră, până la care urma să coborâm într-o vale şi să urcăm pe versantul opus. Am prins cam la ghicitoare un picior abrupt care ne-a dus exact unde trebuie. Un pic înainte de a ajunge jos echipa a solicitat 10 minute de moţăială în primele raze ale soarelui.

20150606_061801Apoi ar fi trebuit să fie uşor, un drum marcat care să ne ducă până la peşteră. Drumul însă era acoperit total de copaci căzuţi, probabil la o furtună, ceea ce a făcut deplasarea foarte anevoioasă. La un moment dat am renunţat să îl mai urmăm şi am atacat dealul pe direct, în ideea că găsim noi peştera pe partea cealaltă. Am avut noroc şi strategia a fost bună, ajungând repede la peşteră unde am făcut şi proba de speologie, parcurgând o bucată din ea, dar şi o probă surpriză, un puzzle destul de mare cu o păsărică din zonă.

20150606_080508Nu e chiar uşor să faci puzzle după o noapte nedormită. Partea bună e că am ajuns pe locul 2, o echipă dispăruse pe undeva între timp.

Sâmbătă, 08:22, 23:13 race time

Fără să zăbovim prea mult, am plecat de la peşteră pe un drum forestier care ne-a scos pe malul Oltului, aproape de Racoş, următorul nostru obiectiv. Peste Olt se desfăşura o altă probă specială, traversarea pe un pod indian. Proba ne-a amuzat, spre mirarea organizatorilor care spuneau că echipa dinaintea noastră era terminată de oboseală.

20150606_095241Doru a fost prea greu şi a ajuns cu picioarele în apă. Toată proba a fost un moment de voie bună, după care am parcurs cei câţiva km plictisitori spre Racoş, o parte pe calea ferată, o altă parte pe un drum prăfuit şi plictisitor. La Racoş am urcat deasupra satului până la un con de vulcan, unde am avut de săpat prin tuful vulcanic după nişte săculeţe cu cuie. Cuiele le-am luat cu noi şi, înapoi în sat, am poposit la următorul CP, la şcoală, unde am mai avut o probă surpriză, cu cuiele ce le aveam şi cu nişte scândurele am construit o căsuţă de păsări. Evident ne-am îndopat din nou cu croissant şi cola de la magazin.

Sâmbătă, 12:21, 27:12 race time

Am plecat pe o căldură sufocantă de la Racoş direct în sus pe deal, urmând să ţinem o culme foarte lungă până înapoi în creastă unde să ne reîntâlnim cu traseul pe care venisem. Dacă la început culmea a fost printr-o păşune cu un soi de drum, treaba s-a stricat cu cât urcam mai mult, apărând din nou copacii răsturnaţi şi, datorită culmii care era foarte plată, am avut şi dificultăţi de orientare, fiind atenţi la fiecare pas să nu prindem din greşeală un picior care să ne scoată cine ştie unde.

20150606_065336Am ajuns într-un final înapoi în creastă şi am luat-o uşurel spre biciclete. Totuşi, se pare că un picior al Cătălinei a cedat şi nu mai putea călca pe el, aşa că partea de coborâre din munte a mers anevoios şi a durat peste două ore. Am ajuns înapoi la biciclete destul de târziu şi am aflat că încă suntem pe locul 2, dar am mai pierdut două ore faţă de primul loc. Ne-am schimbat în hainele şi pantofii de bicicletă şi, după o pauză destul de mică de mâncare şi aranjat, am plecat pe biciclete încă pe lumină.

Sâmbătă, 19:24, 34:15 race time

Cum Cătălina nu prea mai putea face multe cu piciorul, am scos cablul de tractare şi am început urcarea pe biciclete pe un forestier care ne trecea muntele spre următorul punct de control. A fost o urcare lungă urmată de o coborâre friguroasă dar am reuşit să ajungem cu ultimele raze de lumină ale zilei în următorul PC: De acolo, am decis sa ţinem restul traseului pe asfalt cât e posibil, aşa că am atacat drumul judetean spre Şercaia cu Doru la trenă şi o Cătălina renăscută care se ţinea cu 30 km/h după el. S-a făcut noapte între timp, am ajuns în DN1 la Şercaia de unde am făcut stânga şi am mers până în Pasul Perşani, de unde începea urcarea spre următorul punct de control. Pentru a ajunge la el am urcat 3 km din DN, pe care i-am coborât apoi la loc în asfalt.

Duminică, 00:27, 39:18 race time

Deşi luasem decizia oricum să ne întoarcem pe asfalt, am hotărât să facem asta prin Codlea, nu prin Poiana Mărului pe unde e cel mai scurt deoarece deja eram cam obosiţi şi în Codlea e un OMV unde se poate bea o cafea. Cătălina s-a reactivat de tot şi a tras chiar ea de noi 21 km pe DN1 până la mult visatul OMV unde ne-am ghiftuit cu espresso dublu şi cola. Mai rămăseseră 21 km până în Zărneşti, pe care am decis să o remorcăm toată distanţa pe Cătălina, să evităm să cedeze. A tras-o Doru cu mine la trenă până dupa Vulcan iar de acolo eu fără pauză până în ultimul CP, pe drumul de Plaiul Foii, la intersecţia cu Colţii Chiliilor, unde urma să avem ultima probă specială. A fost o probă de orientare pe hartă, cu nişte vize ascunse bine şi destul de departe, pentru unele fiind nevoie să urci pe deal câteva minute bune. În ciuda oboselii acumulate, ne-am descurcat excelent. Apoi am urcat pe biciclete şi am parcurs lejer şi glumind ultimii 5 km spre sosire.

Duminică, 05:11, 44:02 race time

Echipa Valea Rea şi Radu Diaconescu trec în lumina difuză a dimineţii linia de sosire pe locul 2 după parcurgerea a 270 km de traseu.

20150607_051405Învingătorii, Vulcanii Noroioşi, ajunseseră deja de vreo 4 ore. Urmau să mai termine traseul încă două echipe în timpul limită, Grădina Zmeilor şi Piatra Craiului, dar şi Munţii Ţarcu un pic după aceea. Restul echipelor au fost nevoite să abandoneze pe parcurs, dar meritul lor nu este mic, au parcurs şi ei o mare parte din acest traseu dur. A fost un concurs minunat, o ocazie deosebită de a te redescoperi pe sine alături de 3 prieteni şi o provocare adevărată, o medalie de finisher care ne va aduce aminte toată viaţa de momentele trăite în aceste 44 de ore. Oare o sa îşî aducă aminte cineva peste 20 de ani cum a fost la ediţia 2015 de La Broaşte? Cu siguranţă însă, măcar întâmplările amuzante şi momentele mai grele din aceste zile le vom povesti cândva nepoţilor…

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentCum să aliniezi perfect ghidonul bicicletei
Articolul următorAvrig Mountain Bike Race 2015 la final
Horaţiu pedalează şi merge pe munte de când se ştie, dar s-a apucat serios de mountain bike şi de participarea la concursuri în 2006, iar de cursieră în 2010. Când nu pedalează, aleargă pe poteci de munte, iar iarna practică schi-alpinism. Iubeşte potecile de MTB din Carpaţi şi şoselele şerpuitoare ale Alpilor. Zona sa preferată de MTB este Bran-Moieciu.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ