Road Grand Tour, Eroica, Race Report: Ciclismul, o metresă crudă!

2

Eroica este probabil cursa de ciclism şosea cu cea mai puternică reputaţie din România. De ce? Pentru că, scrie negru pe alb chiar pe site-ul Road Grand Tour, „se urcă aproape continuu”, din Brezoi, până spre Obârşia Lotrului, pe un drum care anul acesta a fost îmbunătăţit, dar tot mai păstrează nişte bucăţi de macadam cu gropi care te pot lua prin surprindere, iar anul trecut, s-a urcat până în Pasul Muntinu, la 2100 de metri, ultimii kilometri fiind un adevărat malaxor pentru muşchii cicliştilor, profesionişti sau amatori, nu puţini fiind cei care s-au văzut în situaţia de a descăleca de pe modernul bidiviu din carbon.

Acest „Templu al Suferinţei”, dacă e să cităm puţin din discografia R.A.C.L.A., a făcut cu ochiul multor ciclişti, existând chiar un uşor vânt de dezamăgire pe reţelele sociale a.k.a. Facebook, atunci când finişul a fost anunţat la Obârşia Lotrului. Dar, nu pot să spun că am văzut pe cineva plângându-se la finiş că parcursul a fost prea scurt, mai ales că la peste 2.000 de metri, site-urile meteo anunţau temperaturi negative! Poate totuşi, Horaţiu, acum că am observat că a fost mai uite de tastatură ca mine… Ceva ar lipsi din acest articol, dacă nu aş face o paranteză la care voiam să renunţ iniţial, care explică ce înseamnă această cursă pentru mine şi cum m-am pregătit pentru ea. În 2014, când eram mult mai naiv decât acum sau poate pur şi simplu mai îndrăzneţ, mi se părea ceva firesc să fiu pe podium şi după cum povesteam pe atunci, am „plâns prin tufişuri” pentru că am încheiat pe locul patru. În 2015, a fost o adevărată dramă că am terminat pe o poziţie mult mai slabă, blamând încercarea de a prinde evadarea înainte de Voineasa, rămasul în „no man’s land” după ce am eşuat, ploaia venită de nicăieri, ochelarii de soare, aburitul celor două perechi de lentile, temperatura, etc, iar în 2016, odată ce am ajuns sus, după ce atacasem aiurea, pe fond de panică, grupul care a prins podium, după Obârşia, oricum nu mai conta, pentru că eram prea „high”…

Ce nu este în regulă în această fotografie?

 

Am deci o istorie cu „Eroica” şi ştiu că am mai spus-o, deşi nu am datele pentru a fi căţărător, latura aceasta a ciclismului de şosea mă fascinează. Mai mult, după Geiger MTB Challenge am fost atât de dezamăgit, încât am luat decizia să nu mai urmăresc mai mulţi iepuri deodată şi să îmi găsesc o singură cursă pe care să mă concentrez. Adică să nu o mai amestec cu un weekend ba la MTB, ba la şosea, ba la un XCO, ba la un maraton. Discuţia e complexă şi am mai deschis-o, dar dacă nu eşti un tip foarte talentat, concluzia mea e că nu poţi să le faci bine pe amândouă, pentru că una e să urci un forestier pe MTB, alta e să urci pe asfalt. Carpathian MTB Epic fusese oricum „sacrificat” anul ăsta, în favoarea examenului de obţinere a licenţei de antrenor Postural Alignment, aşa că această cursă de „graţie” pe care am ales-o a fost, aţi ghicit, Eroica!

Varianta scurtă este că am uşuat şi în acest an în a urca pe podium, dacă v-aţi plictisit, dar mi-am pus în cap să justific cu lux de amănunte titlul. Cred că fiecare bărbat/băiat a trecut printr-un amor, în care cu cât la femme era mai scorpie, mai imposibilă, mai intangibilă, mai capricioasă, cu atât cădeai mai cu greutate în genunchi şi îngroşai buchetul de trandafiri. Păi, eu cam aşa mă simt la acest nou sfârşit de sezon, experienţa psihologică fiind destul de provocatoare, ceea că mă va transforma, sper eu, într-un soi de Yoda şi nu mă va face să mă înrolez în Legiunea Străină, chestie pentru care oricum am depăşit cred vârsta. Şi pentru că orice metresă autentică trebuie să transmită constant semnale de mai bine naivului care i-a căzut în mreje, în timpul în care scriu asta, mai am deschise vreo două ferestre cu Strava, în care mă uit pe „climbing speed”, pe estimări de watti, pe timpi pe segmente şi îmi spun, „hai Marcule că se (mai) poate…” şi evident, îmi promit că la anu’ iau power meter şi asta înseamnă cică din start un boost la antrenamente…

Daniel Crista s-a simţit suficient de puternic pentru a lua o cursă ca Eroica pe cont propriu. Rezultatul? Victorie pe toate fronturile, adica a luat şi KOM-ul!

Pot să spun că la această ediţie a „Eroicii” am procedat, după standardele mele 99% corect, am greşit 1% şi această greşeală a stricat totul. Pentru că era să uit să vorbesc puţin despre cum m-am antrenat, de la începutul lui august am reintrodus în planul săptămânal o sedinţă de forţă la sală, destul de greu de armonizat cu regimul de antrenamente intense din timpul verii, dar şi câte o deplasare săptămânală la Piatra Arsă sau la Câmpina. Pentru că totul pare aici prea matematic, am făcut şi lucruri cu sufletul, de exemplu, una din deplasările la Piatra Arsă a fost pe bicicletă, a doua zi după un antrenament de forţă, iar felul în care m-am simţit atunci când am pus punct la aproximativ 160 de kilometri, sus, în Bucegi, a fost cred cel mai frumos moment al dosarului „Eroica”. În săptămâna cu examenul nu am mai avut curajul să merg la munte şi am făcut două antrenamente cu intervale lungi, iar pentru a compensa ultimul weekend în care nu am pedalat, inuiţia mi-a spus să dau, lunea trecută, o tură lungă, „ de revenire”, pentru sufletul meu şi s-au strâns 180 de kilometri.

Bun, hai să ne punem în mişcare, de abia face plutonul câţiva kilometri şi văd cum Daniel Crista se desprinde şi pleacă, într-o mişcare, ce pot să zic, de vis, credeam că e un atac de „tatonare”, dar iată că după cum se specifică chiar pe canalul Road Grand Tour, „Crista a alergat singur si a câștigat detașat tot. Juniorul Andrei Cojanu s-a ținut precum un cățel dupa el si s-a dovedit că a meritat efortul pentru că a ajuns la finish pe locul 2”.Ritmul mi s-a părut uşor mai domol faţă de anii precedenţi, semn că lumea a căpătat experienţă şi nu se mai aruncă în atacuri care mai de care! Un punct cheie în „transferul” către Voineasa, punctul de start al urcării, este barajul Brădişorul, unde ştiam din anii precedenţi că te poţi uşor rupe de cel mai rapid grup al plutonului, aşa că m-am poziţionat către exterior, undeva în prima treime. În momentul în care am călcat pedala, am văzut imaginea pe care nu vrei să o vezi, încetinită parcă de ochii minţi pe fond de stres: un rider începe să se încline ca Turnul din Pisa, apoi să se prăbuşească, lasă că e departe îmi spun, încerc să simt ce e în dreapta mea, pentru a degaja fără să dărâm pe cineva, ocolesc, văd cum în cădere e angrenat încă un ciclist şi, panică, e chiar în faţa mea, bicicleta e pusă de-a latul, am un moment de panică în care sunt convins că o voi agăţa, dar măcar simt că nu mi-o voi lua foarte tare, schimb instantaneu rapoarte şi cumva reuşesc să trec, având în cap o singură voce, ce strigă: accelerează acum!

Din experienţă, o mare greşeală este să te bazezi pe cei din faţa ta şi să nu dai totul, dar e destul de dificil, pentru că trebuie să faci un soi de slalom şi nu întotdeauna ai loc, trebuind să aştepţi până când pui toată puterea în pedale. Am reuşit însă să ies şi să accelerez, cu pulsul la 180 bpm şi sunt mulţumit că e posibil să-l fi ţinut acolo tot barajul, văzând parcă tricoul lui Ştefan „Basso” Morcov la orizont. În jurul meu se adunau rideri, în mod amuzant, erau cam aceeaşi de la criteriul Max Ausnit şi cei ce mă depăşeau la King of Transfăgărăşan, iar aici a urmat un segment foate palpitant, în care am oscilat între momente de panică în care eram convins că o să mă rup, la momente de putere în care am dus trenă, am făcut slalom printre maşinile de asistenţă, mi-a venit să vomit, am răcnit la şoferi, în genere sunt satisfăcut, nu cred că puteam merge mai full gas!

Până, la urmă, Divine Intervention, lipim grupul din faţă, iar eu mă simt aşa de mulţumit, de parcă aş fi luat finişul. Mă uit în jur, îi văd pe Nechita, Basso, Frunzeanu, ce mai, mă simt de parcă aş fi ajuns la masa bogaţilor, la staţiunea de lux după ce am rătăcit înfometat şi însetat prin deşert, stai să vezi că mă ţin eu scai de ăştia aşa şi fac treabă, îmi zic, hai să răcim puţin motorul, gel, isotonic, etc, dar parcă se mergea cam încet, încep eu să îmi dau seama. Şi după cum îmi spunea bunul meu prieten Ştefan „Henry” Scarlat, un fin observator şi, desigur, practicant al ciclismului, plutonul, cu atâţia sportivi de la Steaua nici nu avea motiv să se grăbească, ţinând cont că mai sus, Daniel Crista pedala spre titulatura „King of the Mountain”, un premiu suplimentar oferit de Road Grand Tour, primului ciclist ajuns la finele urcării atât de bine descrise de Horaţiu. Şi pentru că vorbim de Steaua, tocmai atunci a sosit, parcă teleportat, Iorgos Georgiadis, antrenorul jucător al echipei, aducând după el un grup masiv de rideri, ce făceau deja procesul căzăturii. „O, nu!”, efortul meu fusese în van, mai ales că am înţeles după concurs că noi urmăream un grup ce îl urmărea pe primul, dar cine s-ar fi aşteptat la asta. Aşa că am încercat să rămân cât mai bine poziţionat în pluton şi dacă anii trecuţi, cum şoseaua începea să urce, cum începeam să pufăi ca o locomotivă cu aburi, de data aceasta, „translaţia” s-a făcut lin, pe nesimţite, aproape că eram uimit că îl mai vedeam pe Marian Frunzeanu, cel ce avea să câştige locul întâi la general, în cursa amatorilor. Era clar că am îmbunătăţit eu ceva, ceva, dar la fel de clar este că nivelul a crescut consistent în cele patru ediţii ale Eroica. Din păcate de aici, a intervenit un scenariu la care am mai asistat, parcă pe nesimţite, am început să mă scurg uşor din grupul în care eram, reuşind totuşi să rămân într-un grup, care încă a mai prins podiumul categoriei. Grup, de care m-am rupt în cel mai gratuit mod cu putinţă: pe o bucată în uşoară coborâre, am pus placa mare, am început să împing cu toată forţa în pedale, pe stilul „mashing”, fără a simţi că forţez, cum am făcut de multe ori, cu succes pot să spun. De această dată, pe lângă faptul că le-am făcut o bună lansare celor din grupul cu care eram, nu am mai reuşit să le ţin roata, în momentul în care au plecat şi au lipit grupul din faţă. Vă asigur, să-i priveşti minute bune urcând în faţa ta, senzaţia e ca şi cum ai pierdut trenul, autocarul, avionul…

Momentul în care am m-am “lenevit”, documentat… Autorul acestor rânduri, blurat, în fundal…

Aşa că îmi mai rămânea coborârea şi valonatul de la lac. A propos de coborâre, după trecerea la cauciucurile 25C Vredestein Fortezza Senso (320 TPI!?!), adaptarea unui ghidon anatomic Ritchey, am cucerit şi ultima redută, pentru a lua virajele mai calumea, adică am hotărât să port lentile de contact la curse, plus ochelari de ciclism, o soluţie foarte bună, atât doar că pe la finalul acesteia, lentila dreaptă mi-a alunecat, ceea ce m-a panicat iniţial, dar aş minţi dacă aş spune că m-a afectat în vreun fel. Lumina era puternică, ochiul stâng a „luat conducerea” şi chiar m-am gândit la diverşii piraţi cu un singur ochi ce nu aveau probleme în a cârmi cu corabia, deci trebuia să o pot face şi eu cu bicicleta. Pe valonat, l-am prins din urmă pe câştigătorul de la U18, Şerban Luncan şi habar nu aveam că din spate, în goana mare, venea bunul meu prieten Henry, care se pare că a reuşit un timp foarte bun pe segmentul de valonat, chiar dacă el era în regim „single speed”, datorită unei avarii la bordul S-Works-ului său. Aşadar, single-speed vs single eye şi se pare că antrenamentele la cadenţă mai mare şi intensitate redusă din săptămâna competiţiei pigmentate cu ceva sprinturi de prins KOM-ul, mi-au fost folositoare, reuşind să îmi adjudec sprintul, chit că Iustin Lupu, care era şi el cu noi, a luat-o pe banda din stânga a şoselei unde nu era covor. Rezultatul? Dacă – şi mă întreb ce naiba a fost aşa de greu, făceam asta cu 50 de secunde mai devreme, intram în sprintul pentru podiumul categoriei de vârstă. Poate la anul!

Sprint! Single Eye vs Single Speed vs U18 si un adversar care a gresit partea cu covorasul de cronometraj! Eroic(a) 2017!

Dar, nu pot să închei acest kilometric race report – adică, este totuşi vorba despre o cursă la care ai 18 kilometri de urcare şi e ultimul, pe anul ăsta, fără să remarc prezenţa familiei Alexievici, care a fost din alături de mine pentru suport tehnic şi moral, ceea ce nu e puţin lucru şi e mai important decât un podium, aşa că vă mulţumesc. Mulţumesc şi „metresei crude” că mă inspiră, poate că aceasta e singura modalitate de mă pune la lucru şi de a ieşi de ani buni, în lunile noiembrie şi decembrie în şosea, în dimineţi imposibile la prima vedere. Planurile pentru 2018 încep să se contureze, dar momentan, prefer să fiu „low-profile”, experienţa m-a învăţat că cu cât foloseşti mai mult surlele şi trâmbiţele cu atât rezultatele se îndepărtează de cele scontate, deci trebuie să găsesc o cale de compromis şi aici.

foto: Ana-Maria Cristina Dobre-Calman şi Andreea Alexievici

 

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ