Extravaganţe elene: Turul Alexandru cel Mare, primul meu tur “internaţional”

1

“Bicicletele tale sunt mai scumpe decât maşina”, îmi spune în engleză un moşuleţ simpatic în parcarea hotelului, în timp ce ne pregătim să plecăm spre patria mamă. Încep să râd şi îi spun că acesta e un fenomen des întâlnit, ba chiar o lege nescrisă, chit că balanţa în favoarea bicicletelor a fost înclinată de racheta de contratimp pe care am adus-o acasă pentru coordonatorul lotului naţional, Georgios Georgiadis. Iar acesta a fost şi este un tip atât de eficient, încât, luni pe la prânz, pe când el anunţa  pe Facebook o tură pe DN1, alături de Roxana şi colegul nostru de călătorie, Cristian Smochină, noi ne aflam de abia în Kavala, mâncând un gyros în faţa autogării.

marc-sandu-1Ce ne-a motivat aşadar să batem 1.700 de kilometri până în Salonic şi împrejurimile sale pitoreşti, este o întrebare care îi frământa şi pe greci, în conversaţiile pe care le mai legam la un nesfrappe. Mai ales că nu am primit nici diplomă şi nici medalie de finisher, iar medaliile pe care le-am câştigat, (ah, ah, un loc doi in etapa doi şi un loc trei in etapa III) nu aveau nimic trecut pe ele, decât un neidentificat ciclist timorat. Păi, pentru a nu mă bate prea tare cu o cărămidă imaginară în piept, orice pasionat al ciclismului cred că e pasionat de ideea de tur, măcar trei zile de concurs legate între ele şi, dacă se întâmplă ca acest tur să vină după perioada de pauza, dar nu şi de hibernare din timpul iernii, deja se explică de ce m-am activat într-atât pentru această competiţie. Apoi, adrenalina şi emoţiile dinainte cursei, imersiunea totală în “aici şi acum” din timpul ei şi relaxarea şi fericirea de după sau ambiţiile care mă cuprind dacă rezultatul a fost prost, explică ceea ce mai trebuia explicat vis a vis de factorul motivaţional. Plus că am avut şi şansa de a fi “groupie” la echipa naţională – Marius Petrache, Emil Dima, Andrei Barbu, Valentin Pleşea, Ionuţ Sdrăilă şi Valentin Moroie, coordonaţi de Viorel Grosu şi de Georgios Georgiadis, urmând îndeaproape în cele trei zile de concurs VW T5-ul lor cu al meu VW T5, fapt fără de care pierduţi am fi fost prin Salonic. Iorgos, aşa cum e ştiut de iubitorii ciclismului, ne-a fost, dacă nu ca un tată în Grecia, măcar ca un unchi!

marc-sandu-2De remarcat de altfel spiritul prietenos al sportivilor din echipa naţională, care ne-au ajutat cu sfaturi şi încurajari, parcă mai mult decât trebuia să o fi făcut noi către ei, măcar la capitolul încurajări. Plus că eu, concentrat de acum pe sport, mi-am uitat background-ul de jurnalist şi de fiecare dată când mă apropiam de cortul sau microbusul naţionalei, mă făstâceam de parcă mă apropiam de un templu. Asta nu i-a împiedicat însă pe Georgiadis Giorgios şi pe Viorel Grosu să îmi împrumute şi chiar să îmi monteze, înainte de ultima etapă, o pereche de pedale pentru că eu am două mâini stângi şi pentru că pedalele Look la mâna a doua, obosite, mi-au făcut nişte figuri de toată frumuseţea. Aici e o poveste mai lungă, dar ideea e că în ecuaţia mea de sportiv amator, sau nici măcar amator, pentru că încă nu m-am licenţiat, dar promit solemn că o voi face, aşadar ciclist recreaţional, mai rămâne câteodată o verigă slabă în lanţul logistic stare tehnică microbus-biciclete-buget- odihnă – antrenament- nutriţie.

Pentru că tocmai un arc ostenit de la pedala stângă a făcut să îmi sară piciorul la proba de contratimp, imediat după start, tocmai când mă pregăteam să mă aşez în şa, în singura zonă mai delicată a parcursului de 6 kilometri de pe faleza din Salonic: o “burtă” de doi metri în pavaj, un viraj uşor şi un şir de dreptughiuri de semnalizare din plastic, peste care am reuşit să trec într-un picior. Sunt mulţumit însă de cât de repede am dat uitării incidentul, de faptul că am stat constant puţin peste pragul anaerob şi că totul a decurs mult mai bine decât ultimul contratimp în care am alergat, cel de la naţionalele de amatori. De aceea nu am dramatizat faptul că m-am clasat pe locul patru, la patru secunde de locul trei. De menţionat că am fost bine echipat: “aerobars”, o cască de contratimp Lazer primită sponsorizare de la OriginalWare şi un rulou primit cadou de ziua mea (mulţumirile mele oficiale merg în direcţia lui Ion Gruea), pe care am putut să mă încălzesc temeinic. A propos de latura materială aşadar, fără a cădea în pozitivisme şi motivaţionale “ieftine”, dacă îţi doreşti ceva, lucrurile se aşează şi chiar vreau să menţionez faptul că niciodată, de când m-am apucat de ciclism… recreaţional să îl numim, nu am putut să nu particip la o cursă pentru că nu am avut echipament şi buget. E un lucru destul de intim pe care îl împărtăşesc, dar sper ca acesta e un mesaj de încurajare pentru cei care îşi pun aceste probleme. Aşa că, cine ştie, poate va veni şi ziua în care voi evolua pe o bicicletă de contratimp, nu mai devreme însă de când voi fi apt cu adevărat pentru a învărti pedalele unei astfel de maşinării a agoniei şi extazului.

marc-sandu-3Startul etapei de sâmbătă s-a dat din Salonic şi pot spune că efectiv a fost electrizant. Nu am văzut niciodată atâţia ciclişti din categoria Elite la un loc şi pot doar să mă întreb care o fi atmosfera în… Turul Franţei! Mai ales că până la Axiopolis, cale de 100 de kilometri, trebuia să rulăm în spatele convoiului maşinilor de asistenţă, ceea ce pe fond de stress, să nu cumva să ne rătăcim, a rezultat într-o frumoasă urmărire pe străzile Salonicului, cum doar imediat după ce îmi luasem permisul de conducere puteam să visez, adică acceleraţie la podea şi semafoare trecute pe roşu. Acesta a fost unul din avantajele ascunse ale statusului de ciclist recreaţional, alături de asumarea micţionării “oriunde” pe fondul apropierii startului, acţiune mult uşurată dacă ai un microbus Transporter T5 varianta lungă…

Din Axiopolis urma să urcăm cam 39 de kilometri spre nişte creste înzăpezite, pe o urcare care pe Strava nu părea mare lucru, având panta medie doar de 2%, dar abia la faţa locului am observat că la această medie contribuiau câteva coborâri extrem de abrupte. Sigur că această căţărare mi-a adus aminte de Eroica, aşadar era vorba de şcoala româneasă venită de pe DN1 şi din Road Grand Tour versus puternicii a(r)matori greci, despre care mă avertizase Iorgos! Totul a început cu o urcare abruptă, pe care s-au dat nişte atacuri, mie sărindu-mi din nou piciorul din pedala stângă, ceea ce m-a făcut să murmur “staţi aşa să intru ca lumea în pedala asta” şi vedem noi. Cumva, mă simţeam ca în concediu şi parcă nu era aceeaşi presiune ca la cursele de la noi, în glumă spun, fiind iertat de data aceasta de prezenţele băieţilor cu care asudăm în Road Grand Tour, nu mai dau nume, că dacă spun unul, trebuie să-i spun pe toţi. Oricum, dacă ar fi să o spun pe aia dreaptă, în România mi se pare mai greu la curse şi nu cred că peste iarnă am devenit eu atât de forţos. Deşi, ca să mai compensez  toate auto-ironiile pe care mi le-am administrat de-a lungul mai multor ani de race reporturi pentru FreeRider, nu unul, ci doi greci au spus la sfârşitul ultimei etape că “you are strong”, ceea ce e pe deplin măgulitor.

marc-sandu-4Oi fi eu “strong”, dar cu siguranţă grecii sunt “fast”. Pe prima coborâre mai ca lumea, m-am trezit că încep uşor-uşor să fiu înghiţit de pluton, chit că asta implica rideri care veneau lansaţi pe contra sens, pregătindu-se să abordeze un viraj de stânga. Pentru că nu aveam nici măcar asigurare medicală, pe principiul că dacă se întâmplă ceva mă tărâsc cumva până în România la Floreasca, am ales să nu ies din limitele mele de siguranţă. Am început să recuperez pe urcare şi tot aşa am ţinut-o până la sfărşit, cam asta ar fi varianta scurtă. Acest lucru demonstrează încă o dată importanţa tacticii şi strategiei în ciclism, pentru că habar nu aveam unde sunt şi câţi oameni sunt în faţă. Fără strava, centură de puls sau ciclocomputer, doar la feeling! Ţinând cont de faptul că am putut destul de lejer să sar din floare în floare, adică din grupuleţ în grupuleţ, nu văd de ce nu aş fi putut sta în primul grup, dacă aş fi fost mai atent la coborărâre şi rămâneam lipit de ei. Dar, oricum, aşa cursă să tot ai: am atacat rampele cu poftă, am rânjit mai tot timpul, m-am bucurat ca un copil de viraje, ce să mai spun, deodată m-am trezit pe o rampă abruptă la intrarea în Archangelos, aplaudat de săteni şi sătence, cu suspect de puţini ciclişti în jur la finiş. Când am văzut pe telefonul lui Valentin Pleşea – dacă bine reţin, că eram pe doi în categorie, mai-mai să leşin şi am plecat să dau telefonul acasă.

Etapa de duminică se anunţa mult mai valonată, cu oameni proaspeţi la start, cam 150 de ciclişti în total. A fost vorba de 70 de kilometri cu startul şi finişul în Kilkis, cu o zonă relativ plată şi foarte rapidă, urmată de o căţărare a la Seciu şi un şir de mici coborâri şi urcări, exact genul de teren pe care il apreciez foarte mult. Avântul mi-a mai dispărut însă când am văzut cât de tare se deplasa plutonul şi cât de multă vânzoleală era în jurul meu, ba am reuşit o figură tipică, să aduc tot plutonul după Iorgos care plecase într-o evadare timpurie. Eu voiam doar să-i ţin companie, dar se pare că am stricat jocurile… În fine, Iorgos nu s-a supărat şi am mai mers noi o vreme aşa, chiar începusem să mă gândesc că e mult mai interesant la MTB, când deodată s-a intrat pe urcare şi tot plutonul s-a fragmentat. I-am tot dat bice, până când m-am trezit, tipic, într-un “no man’s land”, între un prim grup cam îndepărtat de câţiva ciclişti şi un al doilea grup care se contura încet, încet, ameninţător, în spatele meu. Cred că dacă eram pe fază la intrarea în urcare, aş fi putut sta cu primul grup. Spun asta pentru că am reuşit o temporară desprindere de grupul doi, însă pentru că eram prins din urmă pe coborâri, am decis să nu mă istovesc şi să aştept finişul. O decizie bună, pentru că deşi eram de naţionalităţi diferite, am pus de o morişcă, iar aici şcoala DN1, “atelierele” cu Iorgos şi Alex Ciocan şi-au spus cuvântul şi am rulat frumos până la intrarea în oraş. Atmosfera era foarte bună în micul nostru grup, iar atacul s-a dat doar la intrarea în ultimul viraj, fiind interesantă trecerea subită de la parteneri la rivali. Amintindu-mi de fenomenul Ploieşti, am decis să temporizez puţin, dar nu a fost o decizie bună, pentru că ciclistul care a atacat primul, a şi luat finişul primul dintre noi.

Cam aceasta ar fi povestea primului meu “tur”, o poveste cu mult soare, vânt şi “good vibes” sau cum să le mai numesc. Am încercat în fiecare seară să trimit acasă câte un material despre evoluţia adevăraţilor ciclişti, cei din lotul naţional, alături de care a fost un privilegiu să îmi petrec trei zile şi cărora le urez mult succes în sezonul care de abia a început.  Pentru cei pe care îi bate gândul să încerce un astfel de concediu activ în Grecia, poate la Turul insulei Thasos, iată ce am avut prin cală:

  • roller, pompă de picior, set două roţi, set chei inbus și stea, ulei lant;
  • ochelari, încălzitoare mâini şi picioare, bluză mâneca lungă, bandană, mănuşi degete lungi;
  • bax-uri apă, creatină, pudra isotonică, 2 geluri per etapă, câte un baton energizant per etapă, vitamine-minerale, recovery drink, rulou spumă masaj înainte şi după cursă;

 

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ