“A fost o cursă foarte bună, sunt mulţumit, totul a mers strună, am terminat printre primii, la două minute de podium”, vai, de când aşteptam să spun aceste cuvinte. Dar, desigur, voi încerca să povestesc mai multe despre „Ziua B”, cu toate că, insist pe acest aspect, cu cât devin mai „sportiv”, abilităţile mele literale (sic!) îşi pierd din strălucirea iniţială. În primul rând, voi începe prin a face puţină politică, chiar dacă în principiu încerc sa mă ţin departe de această pârdalnică îndeletnicire, cam ca necuratul de tămâie.
Este pentru a doua oară în acest an când alerg în Riders Club într-o competiţie extrem de tehnică, de rapidă, de solicitantă, aşadar cei care spun că în România nu (prea) se mai organizează curse „adevărate” de MTB ar putea să se mai gândească o dată. E clar că nu ai cum să aduci muntele lângă Bucureşti, dar asta nu înseamnă că e „mai puţin mountain-bike” într-o astfel de competiţie. Ştiţi cum se spune, mai puţin poate fi de multe ori mai mult. Acum sunt convins că am lansat o polemică, discuţia e lungă, dar eu sunt genul de rider care se duce cam la cât de multe curse poate, fie munte, mare sau câmpie, aşa că trec repede la istorisirea momentelor de pedalare.
Ce mi-a mai plăcut la „Ziua B” a fost că organizatorii au venit cu o mini-orchestră la linia de start, care cânta live un soi de muzică tribală. Mergea foarte bine cu atmosfera! De data asta reuşisem şi să mă aşez chiar în faţa porţii de start, am intrat şi în SPD-uri – căci între timp le-am înlocuit şi am putut să urmăresc maşina de start. Aceasta a accelerat repede, iar eu am încercat să mă ţin după primul grup, tocmai ca la şosea. Pedala a mers bine şi m-am trezit lipit după un scurt sprint de „exemplele” Grigorescu şi Basso, taman când s-a intrat în pădure. În faţă, un rider evadase deja, dar mi-am zis că „nu e normal” şi că va fi „înghiţit” de grup, pentru a afla apoi, tot din Freerider, că era tocmai Alexandru Stancu, deci strategia sa funcţionase le fix! Primul grup s-a lungit la intrarea în pădure şi deşi aş fi putut merge mai tare, nu am încercat nici o depăşire, pe şleauri sau prin bălţile cu noroi, pentru că am considerat că o greşeală m-ar fi costat scump în acel moment al cursei. De altfel, parcă auzeam în spate tot soiul de zgomote neortodoxe, crengi rupte, cauciucuri derapând… Din păcate până când am putut să depăşesc – pe porţiunile de rulaj, se pare că mă descurc foarte bine pe aceste bucăţi, nu i-am mai zărit pe „reperele” mele de la Giant şi BikeExpert. Au fost ceva căzături în faţa mea, am mai găsit rideri ieşiţi de pe trasă, sprijiniţi ba de un copac, ba ieşind dintr-o baltă cu noroi, dar nu dau nume, sunt băiat fin căci dau nume doar când sunt depăşit. Pe porţiunile de single trail şi nu numai, am mers destul de mult timp singur, ceea ce poate că mi-a luat puţin din avânt, dar în genere am încercat să îmi ţin pulsul pe zona de prag anaerob şi să mă „zoresc” în limbaj intern. Consider că această cursă a necesitat foarte multe „reglaje” fine, adică o roată faţă sprijinită de un şleau, câteva pedale reuşite într-un viraj mai larg, o echilibristică printre două şleauri, te puteau îndepărta de urmăritori sau, dacă nu erau făcute la marele fix, te puteau pune pe jos.
Am prins din urmă doi rideri, dintre care unul era deosebit de „aspru” cu cei de la tura scurtă, eu încercând să detensionez situaţia, evident, nu poţi face MTB coaching şi ţipa la lume să se dea la o parte pentru că îţi dai cu firma în cap J. Dar, riderul din faţă era ca o locomotivă din aceea care deschide calea prin nămeţi, aşa că recunosc că am profitat de asta, iar când am ieşit la lac, unde bătea un vânt năprasnic, m-am simţit bine şi am reuşit să mă desprind, chit că la un moment dat era să fim aruncaţi cu toţii de pe dig, cam ca la cursele aceastea clasice de primăvară din Belgia. Mă voi lăuda apoi din nou spunând că pe o porţiune de asfalt puteam să intru în plasa unui Opel Astra gri, dar am continuat eroic, mergând în paralel cu automobilul. Acum, pentru a se vedea că laudele pe care le tot aduc traseelor de la Riders Club sunt obiective, voi menţiona şi că ultimii kilometri, comuni cu cei de la tura scurtă au produs ceva stress în zona „subţireilor” – aşa am înţeles că sunt numiţi amatorii ambiţioşi, de către cei care vin la curse exclusiv pentru latura „fun” J, poate ar fi fost mai bine dacă veneam pe o altă cale ca nişte băieţi rapizi ce ne străduim să fim, dar nici nu pot spune că această variantă comună ne-a făcut viaţa imposibilă. Ei şi pe această variantă, fost-am eu depăşit de Gabriel Daitoiu, locul întâi la nivelul II, 30 – 39, care mi-a dat trei secunde, probabil mă uitam la race-van-ul proaspăt stickerizat portocaliu, pe lângă care treceam. De fiecare dată îmi spun că voi apărea şi eu cu maşină şi cort aşa cum e „profi”, dar de fiecare dată uit şi mă duc în parcare. Poate la următoarea competiţie…
Aşadar o „cursă frumoasă, de care sunt mulţumit”, am trecut în forţă şi prin apropierea zonei în care mi-am rupt surubelele de la pipă, la Rocket Bike Fest 2014 şi pe şleaurile de pe care am aruncat cu 29er-ul din carbon în pomi în 2013, tot la Riders Club… Dar, dacă e să luăm lucurile la modul „profi” şi vreau să îmi fac apariţia în parcare cu duba şi cortul, altfel stau atunci lucrurile: pot spune că dormeam pe mine în momentul în care riderii se agitau să se plaseze cât mai bine după maşina de start, că nu m-am găsit întru-un loc bun la intrarea în pădure, că trebuie să găsesc cele mai bune setări pentru eterna Rock Shox Reba care ţopăia pe şleauri ca şi botul unei bărci de viteză pe valuri, că puteam monta nişte cauciucuri de fugă căci acum am de unde, am chiar în sertar două bucăţi, şi că puteam „suferi” mai mult in anumite porţiuni. Dacă vrei să lucrezi la două, trei minute, iată nişte detalii absolut de luat în seamă!
Marc Sandu
very nice writen