Un race report reactivat despre Haiducul Timiș și Domnița Chițorani

4

Sunt convins că mai nimeni nu a observat dispariția lui Marc Sandu și a race report-urilor sale din peisajul freerider.ro, o operațiune “programată”, ba chiar auto-asumată, dintr-o sumedenie de motive. Până la urmă, oricât de mult te-ai strădui, intenționat sau neintenționat, lucrurile ajung să se repete, găsești parcă mai greu resurse de a fi creativ, chiar dacă zeii curselor au găsit mereu căi de a mă surprinde prin ce întâmplări năzdrăvane pot să își facă apariția pe traseu. Ca un actor de mâna a doua, obosit să joace mereu același tip de rol, m-am lăsat ghidat de vorbele lui Zorbas – “toți ăi de trăiesc tainele, vezi tu, n-au timp să scrie”, m-am pregătit un an pentru Haute Route Pyrenees și poate tot din același motiv citat mai sus, chiar dacă mi-am propus să upgradez și să scriu un „tour-report”, acesta trenează în mod fantastic, dar vă asigur că e la fel de profund! În fine, de această dată, împrejurările sunt aparte, practic, după fructuoasa colaborare de acum un an de la Carpathian MTB Epic, o provocare de tip nou pentru mine, cursă MTB pe etape, cu ziua și race reportul după fiecare etapă, scris direct din patul de hotel, cei de la Riders Club nu m-au uitat, făcându-mi o invitație la un Haiduci și Domnițe desfășurat pe o moșie cu totul nouă, în domeniul viticol Timiș.

Dar, pentru a vorbi de Haiduci și Domnițe de anul ăsta, trebuie să vorbesc de Haiducii și Domnițele de anul trecut, care a fost un soi de dezastru total. Cu bicicleta de competiție reținută în service, am apelat la vechiul KTM Myroon 2013 cu a sa furcă Lauf, care avea însă un păcat capital despre care am mai scris, dar reiau: capsele care țin suporții de bidon și-au luat la revedere de la cadru, iar cele mai bune service-uri din capitală nu au găsit o soluție. Așa că, am găsit prin adâncurile dulapurilor un camelbag care și ăla avea punga de plastic stricată, trebuind peticită cu powertape. Pe fondul emoțiilor create, am uitat să mai pun pe ON micul levier al sistemului Shimano ShadowPlus, trezindu-mă cu lanțul sărit în primul viraj, după un start foarte bun, ceea ce a condus la o serie de alte greșeli, incusiv o trântă sănătoasă, la un alt viraj abordat entuziast, care a avut efect asupra tijei de șa, ce începea să coboare și uite așa mai departe… Așa că, pentru a nu uita toate acestea, mi-am lipit numărul de concurs pe interiorul unei uși, în apartament.

Un an mai tărziu, cu KTM Myroon-ul devenit bicicletă principală, datorită atenției aproape exclusive acordate competițiilor de șosea, în speță proiectului Haute Route Pyrenees, am găsit soluția de avea totuși apă la bord și anume – ce e țigănia asta? – citatul nu îmi aparține, e una din reacțiile declanșate de soluția tehnică, prinderea suportului de bidon, foarte posh de altfel, un POC din carbon, cu una bucată sănătoasă de powertape. Pentru că  perpetuul proces de înlocuire al pieselor cerut de un MTB folosit în regim competițional nu încetează să mă fascineze – a propos, știați că la prima Zi B, cea cu ploaie, m-am dus cu lanț și pinioane noi, după care, ghiciți ce, am pus din nou lanț și pinioane noi -, am început cu înlocuirea lanțului și a pinioanelor la KTM, după care s-a constatat că am caseta distrusă, am comandat un nou butuc cu totul – am mers pe mâna SLX, pentru a nu avea costuri prea mari, după care, surpriză, trebuia schimbată și placa. Am găsit in extremis o placă nouă, din fericire tot ovală, de la un „particular”, MTBist entuziast, Pavel Bădărău, aflând astfel de o nouă marcă, Garbaruk Components, spre surprinderea mea din Ucraina. Și am ales una roșie, de 32 de dinți, să meargă cu bicicleta “made in Austria”.

Iată-mă în sfărșit și la locul de start, o vale între două dealurii cu vii, impresionant pregătit de organizatori, o parcare uriașă cu pietriș turnat, o zonă de start cu aspect foarte profi, o multime de bannere și corturi, totul conducând spre o urcare prin vie, la fel, cu pietriș proaspăt turnat. La încălzire, mi-am dat seama că aici pot apărea ceva probleme, pietrișul nefiind chiar tasat, iar pe prima coborâre, am acceptat posibilitatea de a rămâne fără bidonul de isotonic de la SIS, din cauza șocurilor, KTM-ul cu Lauf fiind un soi de #crazyrockmachine sau mai pe românește mașinărie nebună ce îți scutură creierii. Ce pot să spun este că am prins un start foarte bun, trezindu-mă la un moment dat pe urma juniorilor de la BikeXpert, Tudor Căzăceanu și Paul Georgescu, care alergau la tura epică. Alexandru Stancu, care cu siguranță dorea să își încălzească treptat motoarele, m-a depășit pe coborârea destul de palpitantă, unde m-am bucurat că nu am pierdut bidonul și am intrat pe o urcare pe asfalt, aproape de limita maximă a efortului, încercând să calculez cum să stau pe punctul de fierbere, dar fără să dau în foc, într-o încercare de a lipi grupul de “bikeXperti” din față.

Recunosc că eram excitat de gândul că sunt primul de pe traseul standard. Pe coborârile pe drumuri de țară, nu foarte înclinate, mi-aș fi dorit o foaie de 34 pentru că ajungeam să pedalez în gol, încercând să extrag și ultimii stropi de viteză, mai ales că niște urmăritori începuseră să se profileze. Filip Grigorescu de la Giant Team a trecut pe lângă mine și și-a creat un avantaj, eu rămânând împreună cu vechea mea cunoștință Lucian Neaga de la Velox Cycling. Amintirile de la un Topoloveni Summer Tour mă avertizau cât de puternic poate fi Lucian pe un astfel de traseu “punchy”, cum de altfel îmi place și mie, adică, în linii mari, fără urcări de uzură. Nu trebuie ignorat faptul că în doar 30 de kilometri adunai 600 metri diferență de nivel, înmulțește asta cu doi și îți va ieși rețeta un maraton montan…

Provocarea era să stau așadar cu Lucian Neaga, mai ales că pe meandrele traseului obseravesem alți urmăritori în spate. Din fericire, chiar ca în haiducie, codrul ne-a fost prieten, am trecut în fața lui Lucian, călare pe un full-suspension, dar am greșit rapid un viraj, ieșind puțin din traseu și mi-am dat seama că eram mult mai câștigați astfel, cu mine in plan secund. Cred că deja circulă niște povești cu capacitatea mea legendară de a mă rătăci, chiar dacă marcajul era bun, traseul era întortocheat, în mare parte pe coborâre, plus că, puțini cred că știu asta, dar Lucian Neaga, acum ceva vreme a câștigat de vreo două ori clasa Hobby a Red Bull Romaniacs, raliul hard enduro unanim recunoscut drept cel mai dificil din lume. Între timp, am trecut pe lângă Filip Grigorescu, care avea ceva probleme tehnice la bicicletă, căci era staționar, ceea ce pe mine m-a impulsionat, fiind acum mai “în interiorul” podiumului. Oricum, era o absolută plăcere să te dai prin pădure astfel, traseul îmi convenea de minune, ca MTBist de câmpie, toate cernicile, bănesele și comanele date la antrenamente răzbunându-se parcă!

Clar, nu i-a fost ușor lui Lucian să deschidă calea, întâmplându-se ca din spate să-i mai spun câte un “calc-o”, iar el replicând “nu văd”, spun asta doar pentru a sublinia cât de dificil este să mergi în față pe genul ăsta de traseu. Știam amândoi că era esențial să profităm de această porțiune, pentru a ne crește ecartul. Până la urmă, am ieșit într-un câmp deschis, iar aici, ca urmăritor se vedea nu Filip Grigorescu ci Mărgărit Sârbu. O altă misiune dificilă, pe Mărgărit l-am cunoscut la Asaltul Insului, la Călărași și am văzut cu ce viteză rula pe digul acela aproape fără sfârșit, merită apreciat faptul că el “ascunde” în trecut titluri de campion la canotaj, un sport care corelează bine cu ciclismul! Din fericire, un alt pasaj forestier cu câteva pasaje nu neapărat tehnice, dar ce puteau fi speculate pentru a păstra viteza, ne-a întâmpinat, la pachet cu urcarea finală, unde ne-am încurajat reciproc și conștiincioși am înghițit fiecare un gel și am sorbit o gură de tărie, pardon, isotonic, cât de haiduc să fii totuși…

Din păcate, se apropia momentul “divorțului” sau al duelului final, eu, după cum îi spusesem și lui Lucian eram încântat de cursă și imi era indiferent dacă va fi locul întâi sau doi, iar lucrul aceasta s-a întâmplat natural: am început să accelerez odată ajuns pe culme, doar ca să fiu sigur că suntem suficienți de rapizi și nu ne mai amenință vreun alt haiduc, după care venea o coborâre cu câteva viraje foarte faine, la 90 de grade, pe unul dintre ele, Lucian strecurându-se pe lângă mine cu al său full și intrând, dacă ar fi să păstrez jocul de cuvinte, full-gas pe un single trail ce mărginea drumul principal cu pietriș, mult mai dificil. Cam asta ar fi așadar de spus despre haiducia din weekend și pentru că am ajuns la final, îmi aduc aminte că un alt motiv pentru care am renunțat la race reporturi este că niciodată nu reușesc să găsesc decât încheieri abrupte!

Material redactat de Marc Sandu, foto – Cristian Petrache

4 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ