Bike TransAlp 2017, partea a 2-a. Oboseală, emoții, satisfacție.

0

În continuare puteți citi a doua parte din povestea Bike TransAlp 2017 așa cum am văzut-o, trăit-o, perceput-o în ultimele 4 zile.

Etapa a IV-a. St. Christina-Kaltern am See (ITA). 100km cu 3000m diferență de nivel.

bikeTRANSALP 2017 powered by SIGMA

Startul era din nou dimineața la 8:00 a.m. Ne aștepta o etapă grea, iar startul devreme o îngreuna și mai mult. Dormisem în Val Gardena așa că pentru prima dată am mers pe biciclete la start de la cazare. Nici vorba de încălzire deoarece drumul era la vale până la start. 3,2,1, go! Pornim direct pe un zid de asfalt, cu serpentine abrupte, iar oboseala începe să se simtă.  Traseul continuă când pe drum forestier, când pe asfalt. În jurul nostru cam aceleași echipe ca în zilele trecute. E bine. Era genul de traseu care urca 300-400m, de 5-6 ori. Adică fix ce urăsc eu. Dar nu pot fi toate traseele cu urcări de 2 ore și coborâri de 45 de minute. Altfel poate aș fi bun la ceva.

bikeTRANSALP 2017 powered by SIGMA

Ajungem destul de bine la cea mai abruptă urcare a zilei, care începea undeva după 3 ore de concurs. Supraviețuim urcării celei mai abrupte într-un ritm bun, fără să pierdem poziții. Sunt apropiat azi ca randament cu Cristi, care se refăcuse bine după epuizarea din ziua precedentă. Porțiunile lungi de asfalt îi veneau ca o mănușă. Pe finalul ultimei urcări mă resimt. Cristi mă ajunge și îl simt în forță așa că merg cât pot de tare, fără să mă vait. Mi se terminau încet bateriile, dar urma o coborâre lungă și sunt genul de om care-și revine brusc când are probleme. Ajungem în vârf și coborâm pe un forestier periculos, dar fără elemente tehnice pronunțate. Nimic interesant.

Coborâm mai mult de 1000 de metri așa că la bază ne lovește un val de căldură și de umiditate imens. Ajunsesem de la munte, de la 2000 de metri direct în saună…Urmau 15km în plat cu încă un mic gât, pe asfalt.

Se merge în grup, destul de tare. Ajung o singură dată la trenă când deodată o echipă din Belgia zboară pe lângă noi. Tot grupul se bagă în spatele lor și …rezistăm. La trenă era un băiat de 20 de ani, slab, aflat la prima lui cursă de mtb…Dădea tipul ăsta la pedală într-un stil caracteristic ăstora cu lipsa de kilometri. Recunoșteam stilul de la o poștă. Era belgian. Wouter făcuse asta tot timpul și știam că trebuie să fim concentrați să rămânem în spatele lui. Mergeam cu 45km/h și tipul ducea trena de 6-7 minute. Cristi îmi zice: “bă duce ăla trena pentru toți, să-mi bag piciorul”. Ajungem brusc pe toată lumea din față. Așa cum îi ajungem, îi și depășim. Toți intră la plasă, belgianul în continuare pe filmul lui, scotea vații de parcă era o bunicuță care nu se mai oprește din scos haine din mașina de spălat.

Vine urcarea. Puls 170. Maxim pentru azi. Cristi se poziționează în fața mea. Pedalez din tot ce am, dacă aș fi putut aș fi dat la pedală și cu capul și mă țin cu greu de fruntea grupului. Sufăr un pic, de fapt sufăr destul de tare. Încep să mă concentrez din ce în ce mai mult. Simt că urcarea se termină. Accelerez, aproape sprintez ca să depășesc restul echipelor și intrăm primii pe potecă.

Poteca trece repede, Cristi e în față, îi zic să stea acolo că merge bine. Doar că la final în loc de finiș urma încă un fals plat/urcare. Băga-mi-aș. Nu mai am baterii. Îi zic la Cristi să meargă în față dacă poate că eu sunt turat la maxim. Urcarea parcă nu se termină. Nu mai aveam apă de cel puțin 40 de minute, cumva pierdeam bidonul ăla tâmpit atunci când era ziua mai grea. Încă 15 minute și trebuia să intru pe avarii. Cu toate astea forțez și cu ultimele puteri îi depășim pe toți din grup și trecem linia de finiș primii din grupul respectiv.

bikeTRANSALP 2017 Cineva se distra…

Greu. Ca la țară. Mai greu ca la țară. Eram deshidratat, obosit, încins. Cristi părea super ok. Mă impresioneaza. Are anduranță și revine la normal chiar dacă cu o zi înainte părea că nu ajunge la finiș. Blană, de asta aveam nevoie. Un coechipier constant, care susține ritmul până la final, oricum ar fi el. Dacă ar porni tare în primele două ore….hm!

Bikewash, recovery și direcția lac. Organizatorii au pus finișul la aproximativ 2 km de lacul Kaltern, un lac mic dar cu apă foarte caldă și atmosferă super plăcută. Zăbovim acolo la umbră și prin apă, pizza, bere fără alcool(parcă) după care mergem la cazare…peste Pasul Mendola. Priveliști foarte faine pe urcare prin pas și un hotel drăguț ne relaxează total.

Pentru prima dată în viață folosesc un Compex pe care și-l adusese Cristi. E Tamagotchi-ul unui gangster local, băiat bronzat cu tatuaje și atitudine, îl știți voi.  Îmi face un masaj bun și deja seara mă simt bine, refăcut. Urma încă o etapă grea, de 85 km și vreo 2700m diferență de nivel, un fel de Geiger mai puțin tehnic dar fără pauze de relaxare pe coborâri…a cincea la rând. De acum încolo supa se îngroșea și trebuia să tragi tare de lingură ca să o învârți.

Etapa a V-a. Kaltern-Trento. 85km cu 2700m diferență de nivel.

Startul se dădea în sfârșit la ora 9:00. Urăsc trezitul de dimineață, mai degrabă pentru că vine cuplat cu mersul devreme la culcare. Îl urăsc și pe ăla.

Începem cu o coborâre în pluton pe asfalt, după mașina organizatorului. Splendid. Dacă e ceva ce trebuie neapărat schimbat, atunci asta e. Nu mai faceți starturi în coborâre. În 2 minute de la start pedalam între oameni de 100kg care voiau să îl depășească pe Lakata. Exceptând primii 100 de oameni dintr-un pluton și câteodată nici ăia, restul nu știu să aibă grijă de ei darmite să aibă grijă de alții la starturile astea. Bruschează bicicleta, frânează violent, schimbă trasele la fel de violent, se agață cu ghidonul în pantalonii tăi, sunt efectiv un dezastru. Dacă startul e în urcare nu ai treabă cu ei deoarece se sufocă. Dar în jos, pe asfalt la 50km/h sunt zmei. Iar mașina deschizătoare mergea mult prea încet.

Se cade după un giratoriu undeva în fața noastră în dreapta. Tot normal. Pe stânga cineva taie sensul giratoriu peste iarbă. Era Ulisse de la Geiger. Mă pufnește râsul. Schimbăm două, trei vorbe și uite că ajungem la urcare. Aceasta se face abruptă și plutonul se scutură repede. Mă țin de primul grup și Cristi era undeva lângă mine, dar nu mă puteam uita în spate că  dacă pierdeam momentul în care se accelera rămâneam singuri pe asfalt. Drumul se îngustează, barosanii pleacă cu vreo 50 de wați în plus și 8kg în minus, așa că rămân singur. Trebuia să merg mai tare în prima oră că altfel nu funcționam după mijlocul cursei. Nu-l vedeam pe Cristi în spate dar mă concentram la puls, să țin un ritm destul de obositor pentru a intra în priză. La primul punct de alimentare îl aștept. Vine cu un grup destul de numeros și intrăm pe un drum forestier destul de abrupt. Aici accelerez din nou și reușesc să depășesc 3 echipe. În vârf nu-l văd pe Cristi. Damn! Simt că avea probleme. Încetinesc și mai mult și la final vine un grup numeros în care era și el. Schimbăm câteva vorbe, dar fără să cugetăm prea mult intrăm pe potecă.

Aici nu pot să-l ajut deoarece era prea îngust și grupul prea numeros ca să fac manevre. Îl motivam doar verbal, savurând pe alocuri rădăcinile. Știam că are probleme pe zonele mai abrupte așa că încercam să-l las să meargă în ritmul lui. Pe mine personal știu că mă disperă când cineva tot strigă după mine și prefer să mă concentrez să dau totul din mine de unul singur. Cred că așa e și Cristi. Cu toate că de multe ori în concursul ăsta aveam impresia că se dozase prea mult, deoarece ori de câte ori stăteam în fața lui mergea mult mai tare. Când dădea un semn că-și revine, depășeam o parte din grupă dar nu reușeam să intrăm în fața tuturor din grup înainte să se îngusteze drumul. Repetăm schema asta de vreo 4-5 ori, cu o risipă mare de wați, dar într-un final ne iese! Yes. Au urmat 2 ore în care am mers bine de tot. Și în sus și în jos. Era plin de poteci, de drumuri forestiere și de alte cele.

Ultima urcare era abruptă și parcă nu se mai termina. Era pe un drum de piatră/forestier abrupt. În vârf ne regrupăm și pornim pe coborâre. Îl ajungem pe Konnan, unul dintre musculoșii ediției ășteia. Îl împingea pe coechipierul lui în sus încă din prima zi, peste tot unde-l vedeam împingea ca nebunul la bietul om. Cred că-l ținea de coloană ca pe o mătură. Mai și vorbea câteodată. Arăta ca un Arnold, vegan. Numai mușchi lungi, proporționați perfect, iar tipul avea randament. Adică musculoșii pe care-i întâlnisem de-a lungul vieții credeau că alergatul 2 ore pe bandă în sală e greu. Konnan își căra mușchii peste Alpi, îl împingea și pe tipul cu care era și parcă mai avea loc de un pepene într-o mână. Urcasem cu Konnan ultima parte, dar pe coborâre avea probleme. Spre deosebire de alții se trăgea din start când auzea că vine ceva din spate. Adică era genul de om pregătit fizic, dotat genetic, cu un aspect perfect  care părea conștient de slăbiciunile sale. Nu, nu m-am îndrăgostit. Zic și eu doar că la noi pe centru un fizic din ăsta e controlat de un procesor primitiv condus de nevoi superficiale. Bine, gata,termin.

Konnan se dă la o parte. Îl ia și pe coechipier cu cârligul din potecă iar noi ne vedem de drum. Mergem pe o potecă îngustă, cu o mică prăpastie pe stânga care șerpuia în lungul unui zid antic de piatră. Mega tare!!!

Până la finiș depășim câteva echipe care violau frânele. Bună zi. Cristi se resimțea un pic, dar eram sigur că-i va trece rapid.

Konnan

Etapa a VI-a. Trento-Lavarone. 50km cu 2100m diferență de nivel.

O singură urcare, atât. De la 100 m la 1200 m, cu multe gâturi abrupte și coborâri scurte. Fără asfalt. Mountain biking.

Dacă organizatorii ar trebui să insiste pe ceva pentru edițiile viitoare atunci propunerea mea sună în felul următor: 60-80 km pe zi, 2500 m diferență de nivel, 10% asfalt, restul forestier și poteci, drumuri de tractor, etc. Mai bine 5 km foarte tehnici decât 20 km de asfalt. Sunt sigur că toți care se dau cu bicicleta gândesc la fel. Mai puțin cicliștii de șosea. Treaba lor, nici eu nu merg la șosea să cer trail-uri acolo, dar într-un concurs de mtb e nevoie de ele.  Mai bine 8 zile cu 70 de km pe zi, dar offroad. Părerea mea. Ar veni mai mulți oameni cu tehnică bună, mă refer la cei de la mijlocul clasamentului, că primii merg și pe traseul de enduro cu șaua până în gât. Cei de care vorbeam sunt mai ușor de gestionat, mai pregătiți la capitolul tehnică și mai puțin susceptibili la accidentări.

Startul se dă pe… asfalt. Urcăm tare și din nou suntem între două grupuri. Povestea vieții noastre de la Bike TransAlp 2017. Prea puțin pregătiți pentru un grup mai bun, prea pregătiți pentru un grup mai slab. Grea viață. Eram în al doilea sau chiar în al treilea grup. În grup mai era băiatul care câștigase la U23 și pentru puțin timp domnul maraton, Karl Platt. Cristi era cu un grup mai în spate. Eu nu mă puteam ține de grupul ăsta, dar nici n-aș fi vrut să stau singur între cele două. Așa că mă țin de un cunoscut mai în vârstă din Elveția. Are peste 50 de ani. Câștigase TransAlpul la Grand Masters în trecut. Pe o pantă puțin înclinată mă chinui să stau cu el. În trecut nu-l prea vedeam, era în spate. Acum în schimb ducea trena pe porțiunile mai puțin abrupte de nu vedeam bine. La finalul urcării opresc și aștept grupul lui Cristi.

Coborârea era interesantă, zone de single trail și de forestier cu aderență mică.  Unul din băieții de la Scott pică și se lovește urât de tot. Plecăm mai departe, poate puțin mai vigilenți.

2017 BIKE Transalp powered by Sigma / 6th stage Trento – Lavarone on July 21, 2017

E un traseu care-ți dă impresia că te lasă în pace și direct îți mai aruncă o urcare în cale. Cristi are probleme încă de la început, dar cumva își revine tot timpul pe zonele de forestier. Eu mă simt bine, ritmul ăsta e plăcut, e ca un antrenament foarte intens, dar care-ți permite să vezi lucruri, să mai dai o pedală lejeră. Ajungem pe o poziție bună pe ultima urcare.

Aici însă aproape o iau drept la o intersecție, dar în ultimul moment văd marcajul care te băga în boscheți. Întorc. Toată lumea după mine. Mai târziu aveam să aflu că un grup numeros se dusese drept acolo. Ce să faci, mai trebuie să fii atent pe unde pedalezi.

Pe potecă Cristi se taie brusc. Pff. Nu pot să-l împing deoarece era prea îngust și mă loveam de toate rădăcinile din lume. Îl împing cât pot, peste tot unde pot, dar omul ăsta e greu. Zici că împingeam într-un perete. Eram obișnuit cu Iulia sau cu Wouter care mă împingea pe mine când dădeam de greu. Încetinim tot mai mult. Finalul e pe forestier, iar coborârea e prin bikepark-ul Lavarone. De pe urcare zăream echipele care deja coborau. Trag de Cristi în speranța că nu mă va urî până la final prea tare. Intrăm pe coborâre și mergem destul de bine, repede și fără greșeli.

Nu alegem chiar cele mai bune linii, așa că ne costă puțin și fizic coborârea. Ultimul kilometru e în urcare și îl stresez pe Cristi să nu se dea bătut deoarece fiecare secundă contează. Trecem linia de sosire. Pff. Grea zi, speram să nu fi pierdut prea mult în clasament. Surpriză, eram pe 19 la cateogrie și 24 la general. Pierdusem doar ceva timp față de primii, dar cei din jur pierduseră și ei la fel de mult.

Urma ultima zi, 80 de km cu 2200m diferență de nivel și cel puțin o baie și o înghețată la Riva.

Cu Iulia, șefa logisticii, a drumurilor înguste și a parcărilor tricky 😀

Etapa a VII-a. Lavarone-Riva. 80km și 2200m diferență de nivel.

Cum credeți că începem? În urcare bineînțeles. Asta după o mică porțiune neutralizată în care mă pierdusem puțin de Cristi. Intram pe un forestier îngust care în scurt timp devenea abrupt. Cu o seară înainte mâncasem toate alimentele din orașul ăla în care dormisem. De la Pizza la salată la bere și la clătite cu nutella, le aveam pe toate în mine. N-aș fi făcut asta niciodată cu altă ocazie, dar acum era perfect. Așa că a doua zi simțeam că am energie să-i împing pe toți până la finiș. Aveam cele mai bune picioare din cursa asta și chiar și cu kilogramele în plus cred că puteam merge destul de repede pentru vreo 3 ore. Mă distrez cu restul echipelor pe urcare și în vârf, într-o poieniță plină de vaci, mă regrupez cu Cristi. Konnan era la împins și mă întreaba de ce arată așa ușor pedalatul meu. Îi zic că e de la Nutella și plec în drumul meu. Cristi se mișcă bine, bea, mânâncă, nu trebuie să-l stresez cu nimic. Îl mai întrebam în cursă dacă mâncase, dacă băuse, etc. Tot timpul răspundea afirmativ. Cu toate că la capitolul apă cred că era loc de mai mult. Dar e bine așa că la câte bidoane am pierdut trebuia să bea din baltă dacă nu avea el rezerve.

Photo credit: Mario Peters //www.mtb-news.de

Au urmat 25 de kilometri de mountain biking foarte fain. Urcări pe forestier, destul de degradate, poteci, push bike, oameni cu baterii terminate în fața noastră și o coborâre de vroe 30 de minute. Numai potecă. A da, un pic de asfalt la mijloc dar se poate trece cu vederea la cum era poteca. N-avem poze de acolo. Doar amintiri. Cele mai faine.

Photo credit: Mario Peters//www.mtb-news.de
Photo credit: Mario Peters//www.mtb-news.de

Pe asfalt suntem în grup cu primii de la Grand Masters. Adică cu bunicii. Buncii duc trena bine, așa că lucrăm eficient împreună. Îl las pe Cristi să se mai odihnească puțin înaintea ultimei urcări. Și uite așa ajungeam la baza urcării. Asflat, 7-8 km și vreo 800 m diferență de nivel. Urcarea era la soare, nu era foarte abruptă și simțeam că trebuie să apăs mai hotărât în pedale. Se terminase Nutella-ul.

Era atât de cald că ceream insistent un bidon de pe margine. Îl primesc de la o tipă de la Herzlichst și îl beau în secunda doi. Cristi vine bine la începutul urcării. Era felul lui principal, asfalt cu pantă domoală. Doar că venea desertul. Pantă 15%. Se rupe puțin în spate, dar nici eu nu mă simt prea grozav. Merg aproape cât pot, noroc că eram deja la umbră. Mă tot uitam la stânci și la linia drumului și speram cumva să nu fie adevărat dar trebuia să trecem peste ele…asta e. Mă uitam la tipa care câștiga la mixt, Silke, pedala frumos în fața mea….Mda. În vârf alimentăm bidoanele și de acolo dau cu biciul pe Cristi. Îl împing, duc trena, îl stresez psihic. Era atacat din toate unghiurile. Traseul tot urca și îți dădea impresia că vine coborârea numai pentru a te amăgi cu încă o urcare. Eu îl stresam pe Cristi. Căldura îl rupea. Oboseala era deja cea mai mică problemă.

Întrăm pe coborâre destul de tare. Mergem bine în speranța că ajungem o echipă din față. Erau niște francezi la 1 minut în spatele nostru în clasamentul general așa ca mă gândeam printre viraje și la ei.

Nu știam unde sunt pe traseu la ora aia. Pe la mijlocul coborârii facem câteva greșeli, destul de mari, așa că decidem să o lăsam mai moale. Ajungem într-un final pe zona de asfalt. Acolo Cristi mă ajută la trenă și reușim să ducem porțiuni lungi într-un ritm bun. Din spate se apropiau băieții cu tricourile albe de care-mi era puțin teamă. Trag mai tare și într-un final văd semnul cu 1000 de metri până la final.

Reușisem. Treceam linia de sosire în Riva cu un timp cumulat pentru toate cele 7 etape de 27 ore si 17 minute, pe poziția 19 la categoria MEN și pe locul 24 în clasamentul general (din toate cele 500 de echipe de la start).

O clasare mult mai bună decât speram, având în vedere faptul că pentru Cristi a fost primul concurs de mtb de genul acesta, iar forma mea din acest sezon e sub cea a anilor trecuți.

Mă bucur că am terminat concursul fără incidente, fără căzături și fără probleme tehnice. Cei 550km și 18.000m diferență de nivel n –au reușit să provoace nici măcar o pană banală așa că materialul de concurs a fost, pentru al treilea an la rând, impecabil din toate punctele de vedere. Să concurezi zilnic pe o bicicletă și să o exploatezi la maxim fără ca ea să cedeze nu e chiar așa banal în ziua de azi când totul e făcut să țină două minute.

Ce pot să concluzionez după TransAlpul de anul acesta? Nivelul la amatori în România a crescut substanțial de la an la an. Dacă mă uit la rezultatele lui Cristi pot afirma fără prea mari ezitări că e, cel puțin, unul dintre cei mai în formă sportivi la categoria sa în România la ora actuală. Bineînțeles, forma fizică e foarte fragilă, azi ești în top, mâine o lași mai moale un pic și în 2 săptămâni nu-ți mai găsești ritmul la o competiție banală. De aceea am ajuns să nu prea apreciez vârfurile de formă, deoarece în spatele lor e mult muncă, e o muncă fragilă supusă la o groază de variabile care nu țin de tine, iar rezultatele sunt trecătoare, de scurtă durată și necesită muncă multă pentru a fi sustenabile pe termen mediu/lung. Plăcerea și experiențele însă rămân cu tine pentru totdeauna, iar dacă pregătirea fizică îndelungată și momentele în care orice gând rațional îți zice să încetezi sunt necesare ca să trăiești acele experiențe, atunci cu siguranță în momente de genul acesta simți recompensa. Ea nu e financiară, nu e materială, nu e nici măcar de imagine. E una pe care o simți exclusiv tu și nimeni din jurul tău. Poate fi ca cel mai frumos vis devenit realitate, totul depinde exclusiv de cât de mult ți-ai dorit acel ceva.

Revenind la Cristi, cred că punctul său forte e anduranța. Cu toate că a avut câteva căderi, normale de altfel într-o competiție de genul acesta, mai ales că-l stresam în primele două ore zilnic, am rămas impresionat de modul constant în care putea să pedaleze timp de 4-5 ore. Anduranța aerobă se clădește greu și e de regulă abilitatea cea mai importantă în ciclism, cu precădere în cursele pe etape. Aici contează mai puțin anduranța anaerobă, forța maximă și alte povești. Aici e important să poți da cu wații de potecă la un puls cât mai mic și mai presus de toate să o faci constant timp de 4-5 ore, 7 zile la rând. E greu să antrenezi așa ceva sau să reproduci așa ceva, mai ales la concursurile pe care le avem acum în țară la disciplina XCM. La anul poate trece și Cristi la elite.

De la stanga la dreapta: “Amator”, “Elite?!”, Pro. (Alban Lakata)

Personal nu prea văd justificare în a sta la categoria de amatori, atât timp cât investești 12-15 ore pe săptămână în antrenamente, recuperare și sume substanțiale în echipamente. Nu înțeleg reținerea asta a celor care concurează la categora amatori de a face trecere la elite. Sunt familiști, manageri, profesori, grădinari, zidari legitimați care concurează la elite, doar că nu-i vedem la noi. Doar o categorie cu participanți numeroși și bine pregătiți poate să crească nivelul global al mtb-ului suficient de mult în țară. Mai ales la noi, unde nu e diferența așa mare între cele două categorii. Niciunul din băieții de la elite din România la ora asta nu sunt profesioniști. Cel puțin nu din privința rezultatelor, excepție făcând probabil Vlad de la Bikeexpert care are rezultate foarte bune internațional, mult mai bune decât cele înregistrate de alți mountain bikeri români până acum, dar el nu e produsul mediului competițional din România. Așă că sper ca la anul categoria elite să aibă mai mulți sportivi la noi în țară, nu doar Cristi, mai sunt și alții, destul de mulți. Dacă se stă la categoria amatorilor datorită podiumurilor mult mai facile, a premiilor care oricum sunt prea mari pentru randamanetul nostru, indiferent de categorie, dar mult prea mici pentru a te ajuta cu ceva atunci e trist. MTB-ul în opinia mea e un sport care-ți creează niște experiențe unice, intense, profunde, unde poți ieși din viața cotidiană și risca totul, fiind pentru câteva minute sau poate ore atât de absorbit de ceea ce faci încât absolut nimic altceva să nu mai conteze. E o evadare și într-un fel o întoarcere la natură, la primitivism, asta într-o societate care-l răpește pe om din natură, îl scoate din mediul care l-a format și-l aruncă într-un artificial-superficial, care-l îmbolnăvește, îl face plictisitor, previzibil și fad. Pentru asta cred că ar trebui să ne dăm cât mai mulți pe mtb, nu pentru premii, faimă, bani, imagine, respect ieftin și alte prostii. Pentru noi.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentTest – lanț KMC X10 SL DLC
Articolul următorMuscel MTB Trails, ediția extinsă: băimărenii-s prea modești!
Prefer să nu mă descriu dar poate ai dori să afli că sunt pasionat de mountain biking de la o vârstă fragedă rău. Am fost preocupat de latura gravitațională a sportului până prin 2009 atunci când o accidentare m-a făcut, indirect să mă concentrez mai mult pe latura de anduranță. Rezultate am destule, de la campionate naționale la U23 și Elite până la două plasări în top 15 consecutive în Transalp. Ce-i drept n-am câștigat La Broaște și în mod miraculos n-am dezvoltat cultul personalității până în prezent, motiv pentru care am realizat că rezultatele internaționale le voi lăsa pentru o altă reîncarnare. Nu-mi place atenția și încerc pe cât de mult să mă distanțez de numărul inepuizabil de indivizi cu manifestări de vedetă și cu caractere maleabile. Îmi plac oamenii care nu acceptă orbește cutumele societății și cursul “tradițional” al vieții, dar care trec în schimb totul prin filtrul personal al rațiunii. Apa plată o beau când mi-e sete și n-am încercat niciodată să mă îmbăt cu ea doar de dragul epatării, implicit nu mă vei vedea lăudându-mă în medii virtuale mai mult decât e strict necesar pentru a-mi mulțumi sponsorii. Pun pasiunea pe primul loc și cheful imediat după.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ