Carpathian MTB Epic, Race Report, ziua 1: Ameţitor!

0


E un lucru bun acest Carpathian MTB Epic: să vii după o etapă grea cum a fost cea de astăzi şi să te retragi într-o cameră confortabilă de hotel – Complexul Cheile Grădiştei, adică, cum ar fi fost dacă eram la Absa Cape Epic, să stau într-un cort?!? Plus că aseară, la cina riderilor, am băut o jumătate de Birra Moretti, începută de însuşi Alexandru Ciocan, care cumpătat aşa cum îl cunoaştem mi-a pasat-o mie, iar eu nu am ezitat să o dau pe gât, căci, cine ştie, poate mai prind nişte enzime de campion. Birra Moretti la liber pentru rideri, pe mine asta m-a cucerit, aş mai bea una deseara, dar mi-e teamă să nu adorm direct în restaurant…

Dar cu siguranţă vă întrebaţi cum a fost etapa de astăzi, o etapă „introductivă” de 60 de kilometri, cu 2.700 de metri diferenţă de nivel. Ei bine, ameţitor! Un soi de „living on the edge”, la propriu, pentru că am mers pe niscaiva şei şi, cel puţin eu, dacă începeam să mă uit în jur, cu pulsul  de peste 160 bpm, constatam că eram la o înălţime atât de mare, că se vedea atât de parte, că eram atât de aproape de cer, dar şi de prăpăstii, încât mă lua ameţeala. Am avut o senzaţie asemănătoare o singură dată, la Thassos MTB Ultra Challenge, când am ajuns sus pe munţii aceea şi cum eram şi pe o insulă relativ mică, parcă mă urcasem în turnul televiziunii din Berlin. Ei bine, senzaţia a fost mai intensă acum!!!

Ce pot să spun, consider că a fost o etapă foarte reuşită din toate punctele de vedere, cumva mă aşteptam la un traseu compus pe partea de coborâre doar din „nenorociri” cu pietre şi rigole, cum a fost o scurtă bucată de prolog, dar din fericire nu a fost cazul: un singur versant extrem de abrupt cu bolovăniş alunecos am avut, doar aici am fost nevoit să o iau la modul „consistent” pe lăngă, în rest am avut poteci de munte, înguste, şerpuitoare, mai cu câte niscaiva praguri de piatră, forestiere, o cotă de nivel cu multă piatră, mai enduristică, dar care mergea dată, iar coborârea finală, care te scotea pe drumul de asfalt ce urcă în Fundata a fost pur şi simplu perfectă, abordabilă de multe categorii de rideri, făcută parcă să te încânte după o zi grea şi chestia care sunt de părere că pur şi simplu trebuie să se găsească în orice concurs cu pedigree, tu erai cel  ce alegea cât de rapidă să îşi „facă” poteca. Şi trebuie să mă întorc la acele poteci, aflate sus în golul alpin, pe care, după câte un scurt, intens şi suportabil push-bike, puteai să le dai cursiv fără prea mare efort, cât de flatant poate să fie asta pentru orice pasionat(ă) de MTB, mai-mai să te gândeşti la clipurile acelea artistice cu rideri care se dau în vârf de munte!

 

Cum a fost cursa pentru mine? Ei bine, oamenii de la Ambulanţa de Biciclete sunt foarte competenţi, mi-au explicat rapid că e vorba de un chainline păcătos din cauza foii ovale, existând opţiunea (acasă) a unui alt offset (dacă bine îi zic) sau a revenirii la foaia originală, dar cred că am să spun pas, pentru că e un 34T şi mi-aş pierde din stilul de spărgător molcom de gheaţă, pe urcările pieptişe, care nu sunt puţine, cu moviliţe şi pietre la pachet. Transmisia mi s-a blocat o singură dată, imediat după start, pe un forestier rapid, pe undeva e un lucru bun, pentru că pe coborâririle pe care m-aş învârtoşa cu gazul, adică pinionul mic, fiind foarte prudent, ceea ce nu strică. Practic, nu am un ritm de cursă propriu zis, ca la şosea de exemplu, unde cumva sunt pe modul „race, race, trage, trage” aici e mai degrabă „rulează, rulează”, ştiu cât de uşor pot să greşesc. Problema a fost că în mai puţin de zece kilometri am pierdut ambele bidoane, cred că e o problemă cu suporţii, mergând fără isotonic până la primul  punct de alimentare, unde am primit un bidon plin, lăsat de altcineva şi am mai luat unul gol, să fie. Mă lua mama naibii cu Lauful pe cărările astea de munte de care spuneam, cu o furcă „normală” merg date fără probleme, dar cu vechea bicicletă aş fi mers ca şi cu TIR-ul cred. Foarte faină noua Lefty Ocho, am început să mai capăt încredere, păcat însă că sistemul de frânare al lui F-SI4 (ce îmi place cum sună, parcă e navă spaţială) este subdimensionat, exact pe ultima coborâre – un soi coborâre la gard din Trofeul Muscelului, dar mult mai lungă şi mai îmbărligată, rămânând fără frâna faţă. Adică, unde doream să fie apăsare şi grip, cu spatele la limita derapajului, pur şi simplu nu mai era nimic, noroc că eram pe un soi de deal stil amfiteatru, pe iarbă,  am reuşit să „zigzaghez” şi m-am oprit prin întoarcere la 180 de grade pe versant. Nu am mai auzit de Shimano M500 astea, dar sunt clar sub DeoreXT. Problema a fost că am vrut să continui, discul faţă era efectiv cărămiziu şi am fost nevoit să repet manevra, reuşind să mă „catapultez” cu mare eficienţă, dar aici e o problemă pentru că furca Lefty întoarce mereu ghidonul spre stânga şi am fost nevoit să privesc din nou cu groază un F-SI4 cum se dă peste cap. Mai aveam după peripeţia asta doar urcarea pe asfalt până în Fundata şi aici m-am înviorat brusc, în stil de şoselar şi chiar sunt mulţumit de cum am mers, am reuşit să „atac” şi eu, cu pulsul la 162, încercând să câştig cât mai mult timp. Până la urmă am reuşit un 5 ore şi două minute, e clar că ai multe pâini de mâncat până să fii competitiv la acest gen de curse şi nici eu nu mă pot hotâri dacă sunt MTBist, şoselar sau ciclocrosist. Mâine, m-am uitat pe „fişele” de cursă, avem tot 60 de kilometri, dar cu 3.300 de metri urcare, deci cu 600 metri mai mult decât azi…

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ