Mihai Anițan este noul Campion Național la Enduro! Povestiri de la Straja

1

Când eram mic și urmăream ce făcea Miron Cosma prin țară cu ortacii săi și pe când guvernul decreta în 99 starea de urgență și scotea tancurile pe stradă pentru a opri tăvălugul care venea spre București, aveam impresia că Valea Jiului este un fel de zonă crepusculară în care nu credeam că voi păși vreodată. Am făcut-o totuși ani mai târziu și ulterior, weekend-ul trecut, cu ocazia Campionatelor Naționale de Enduro organizate la Straja. Chiar dacă-s genul care crede că zona Câmpulung Muscel este cea mai faină din țară, a trebuit să recunosc fără drept de apel că Valea Jiului este într-adevăr deosbită (peisagistic vorbind) și ar avea de oferit pentru turismul României echivalentul în aur oferit de Colorado River pentru spaniolii din California prin 1800. Dar bineînțeles, că lucrurile nu-s atât de simple pentru turismul românesc, iar tot ceea ce are un potențial uriaș este de regulă lăsat să se zbată în sărăcie, neputiință sau în haos. Spre norocul celor care se dau cu bicicleta, aici la Straja un american pe numele său Dana Bates a făcut imposibilul și împreună cu ajutorul băieților de la Bike Attack Reșița s-a pus pe treabă, oferind comunității câteva trasee de bicicletă care-ți asigură și-ți satisfac distracția și pofta de dat la vale pentru cel puțin două zile. Mai multe despre Straja Bike Park vor urma într-un articol ulterior, momentan aș vrea să mă concentrez pe ceea ce s-a întâmplat la Campionatele Naționale de Enduro.

În drum spre Straja pe Transalpina, însoțiți de măgăruși.
Frumoasa Vale a Jiului.
Alături de incredibila construcție a căii ferate.
Lupeni, după blocuri.
Și alte curiozități ale zonei…
… din care fac parte inclusiv strada cu mașini Tico.
… sau blocul ecologic.

Cu o lungime totală de 20 de km și o diferență de nivel de 1.000 de metri, competiția a fost împărțită în 4 probe speciale, două mai scurte – deasupra stațiunii Straja (accesibile cu telescaunul) și alte două mai lungi, pe traseele Lupilor și Baloo, cele care fac parte din BikePark și care-s accesibile de către orice doritor cu telegondola. Evident, pentru concurs nu au putut fi folosite mijloace de transport către startul specialelor, dar ce mai înseamnă 1.000 de metri diferență de nivel în ziua de azi? Prima urcare către startul PS1 a fost accesibilă pe bicicletă până în momentul în care a început poteca acoperită cu iarbă și care-ți răpea mult din viteza de rulare, deci trebuia să dai push bike. Al doilea transfer s-a făcut tot pe jos, dar a fost foarte scurt, iar transferul către PS3 a fost o simplă coborâre pe asfalt. Înapoi la PS4 a trebuit urcat asfaltul care șerpuiește spre stațiunea Straja, dar fiind pe asfalt, nu prea au fost multe de comentat. Destul de abrupt, dar cu timp suficient pentru a fi parcurs de orice amator. Cum probabil nu interesează pe nimeni de urcări și de transferuri o să trec direct la probele în sine. Iar pe traseu, Mihai Anițan a fost venit parcă din alt univers, reușind un timp total de 19 minute și 20 de secunde, următorul cel mai bun timp fiind al lui Remus Bonta, cu 20 minute și 4 secunde și nu în ultimul rând, cel al lui Bogdan Bondor, cu 20 minute și 13 secunde, acesta fiind de altfel și clasamentul la general. N-ai vrea să fii și tu ca Mihai Anițan? La fete (licențiate + hobby), Anda Curuță a fost cea mai rapidă, urmată de Denisa Anghelina și de Roxana Moise.

Probleme pentru Andrei, colegul meu de echipă.
Și nicio problemă pentru Max, în vârstă de 5 ani, care parcurge aceste trasee fără griji. Aproape incredibil.
Andrei se dă în stambă. Toți cred că va zbura din viraj. Ei bine nu, o redresează. Așteptați videoul.
O privire de sus asupra unei părți din traseu.
A fost de muncă aici la Straja. Multă muncă.
Start în prima specială. La enduro se pleacă în grupuri de câte 5. Startul în proba specială se dă cu un ecart de 30 de secunde.
Stațiunea Straja este consrtuită haotic și înghesuit.
Duminică am fost intrusul din echipa Scott Faresin. Aparent m-au adoptat.
De aici debuta prima probă sepcială cronometrată.
Și acesta era peisajul după ce începeai să-i dai la vale.
Lucian Logigan și Tudor Oprea, încălzire înainte de PS1.
Colegul meu Dan Mazilu a fost de asemenea prezent la competiție. Ne-am strâns câțiva aici. 🙂
Înainte de startul specialei cu numărul 2.
Toată lumea așteaptă nerăbdătoare pe stânci.
Start în ultima probă.
Podiumul la general: Mihai Anițan, Remus Bonta și Bogdan Bondor.
Mihai Anițat, foarte ușor de recunoscut după Specialized-ul roz.
Team mate: Andrei Diaconu a dat tot. Și a sosit onorabil la general. La hobby a ocupat a 2a treaptă a podiumului. Foto: Mihai Leu
Roxana Moise, sngura din competiție cu o furcă Lefty. Furca cu un singur braț este așadar de încredere. Foto: Mihai Leu
Tudor Oprea a scos un rezultat foarte bun. Nu-i cunosc vârsta exactă, dar a participat la 40+. Chapeau! Foto: Mihai Leu
De la CS Voința, Bogdan Bondor. Foto: Mihai Leu
Și Remus Bonta, pe o bicicletă de împrumut. Foto: Mihai Leu
MTB life. Pe bune.

Dar cum din cursă n-am avut ocazia să-i văd pe toți, ci doar pe Bogdan Bondor, îmi pot doar imagina cât de rapizi au fost. M-am aflat în aceeași grupă cu Bondor, care de fiecare dată mă ajungea într-un punct al traseului apoi mă depășea cu viteza luminii. Toată această presiune pe care o exercita, căci mă simțeam în permanență hăuituit, a avut și beneficii: de fiecare fată când îl auzeam dădeam drumu la frâne, ieșind mult din zona mea de confort. Când deja era prea aproape de mine, săream din calea lui și reveneam pe traseu. Apoi încercam să mă țin după el cât puteam, deși fiind extrem de mult praf pe traseu, nu era o misiune tocmai ușoară. În fond, primele două speciale au fost foarte tehnice la început, după care îți permiteau să rulezi cu o viteză incredibil de mare. Ultimele două speciale au fost trasee de flow, tehnice pe alocuri, dar fără gap-uri sau sărituri notabile. Praful însă a fost omniprezent pe ultimele două trasee, precum și pietrele ascuțite, ceea ce m-a determinat într-un final să mă aleg cu o pană la roata de spate în urma căreia am pierdut timp prețios. Nu m-am oprit prea mult. Câteva secunde ca să constat nenorocirea, apoi i-am dat așa la vale în speranța că voi pedepsi anvelopa, tăind-o până jos. Spre norocul ei, nu s-a tăiat, doar roata s-a descentrat un pic, așadar după un PS3 chinuitor, am pus cameră și i-am dat mai departe pe PS4 ca să mai salvez din onoare. Atât cât mai era de salvat. Spre final, traseul era deja spart, iar ultimii care-au trecut probabil au experimentat niște senzații pe care noi, primii care-am trecut, nu aveam cum să le cunoaștem.

Respiră, respiră, respiră. Am tras ceva de mine la concursul ăsta. Foto: Mihai Leu
Iar la final am fost de ostenit.
Cel puțin au mai crescut bătăturile…

 

Despre organizare, numai de bine. De regulă când nu ai nimic de comentat înseamnă că totul a funcționat ceas. Dar din păcate lumea uită repede când totul este perfect și comentează mult atunci când ceva nu merge conform așteptărilor. Cu siguranță ca organizator vei primi mai puține felicitări când faci totul ca la carte decât critici. În orice caz, felicitările merg către Cătălin Gavrilă și echipa sa pentru eforturile care s-au văzut și s-au simțit. Totodată, multe mulțumiri către fotografi care ne oferă câteva instantanee remarcabile astfel încât să nu uităm prea curând experiența de la Straja. Și cu siguranță n-o vom face, căci acest Campionat Național a fost unul la care m-am distrat cum nu credeam că mai este posibil.

Ne vedem la Reșița!

Dragoș Mitroi
editor-in-chief FreeRider.ro
Stațiunea Straja, Hunedoara

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ