Tunete, fulgere și urgii la prima tabără de nivel doi. Doi ori doi!

0

Un vânt rece și câteva furnicături pe piele parcă anunțau ceea ce avea să urmeze:

-Păi bine mă Marcule, n-am stabilit că faci tabăra în 28-30 iulie?
-Nu, Dhagoș (rârâit n.r.), eu am anunțat lumea penthu 21-23 iulie!
-Și acum ce facem?
-Păi ce facem?

Aceasta a fost discuția mea cu Marc Sandu, care s-a nimerit să organizeze tot o tabără de nivel 2, tot la Casa FreeRider. Tot la Câmpulung. Mi-am expediat părinții de aici și am făcut loc de spațiu pentru cei pe care urmam să-i cazăm, rezolvând astfel una dintre probleme. Psihic eram destul de epuizat după ultimele 3 săptămâni în care am primit lume pe aici pentru plimbări, dar mi-am zis că încă 4 zile nu strică. Da, tabăra lui Marc avea 4 zile, tabăra FreeRider avea 3. Tot una.

Un level 2 foarte fain, cu două grupe comasate și câțiva entuziaști pe lângă. Un fel de nebunie, dar una controlată.
Fotografie din prima zi: single trail-uri lejere, zâmbete, voie bună.
Nimic dificil, doar o plimbare lejeră și peisaje faine.
Totul foarte aproape de spiritul mioritic-pastoral.

Level 2

N-o s-o lungesc prea mult cu ce-am făcut în fiecare zi, o să las fotografiile să vorbească de la sine, fotografii realizate cu noul meu telefon (hehe!) și o să trec direct la punctul culminant al taberelor gemene: ziua de sâmbătă – traversarea Iezerului.

Când pleci la altitudini de peste 2.000 de metri, ești cu ochii lipiți de AccuWeather, mai ales că suntem martorii unor urgii de o anvergură uriașă în ultima perioadă. Asta am făcut de fapt toată săptămâna care a precedat evenimentul, am datmii de refresh-uri pentru a verifica dacă vom avea noroc ori ba. A fost ba până la urmă. Ca situația să fie și mai interesantă, s-au mai anunțat două persoane pentru tura din acea zi, apoi încă șase persoane ca să fie lista completă. În total, 20 de oameni. Fă-le față căci de nu, te fac ei pe la spate, cu un review negativ.

Ascensiunea spre Iezer părea relaxată la început.
Puțin pushbike pe ici-colo…
Și suficient timp pentru astfel de lucruri.

Plin de stres și voie bună am pornit sâmbătă spre Iezer exact ca într-un concurs. Unul mai lejer ce-i drept, dar șirul indian și efectul vizual era absolut genial. În timp ce Marc plecase să caute un participant care o luase în direcția (aproape) opusă, adică spre Voina, eu cu grupul de zeci de oameni am început ascensiunea. Norocul a făcut cumva ca Horobeanu Junior să accepte rolul de păstor și să ne îngrijim cum se cuvine de sufletele ce le aveam în pază, așteptând să revină puternic din urmă și Marc. Ne-am unit mai repede decât speram, iar o rază puternică de speranță m-a lovit când am ieșit în platou. Dar asta n-a durat mult căci la nici 5 minute, un tunet m-a năucit și mi-a smuls brutal zâmbetul de pe față, iar stropii ce au urmat mi-au dat de gândit dacă e bine să ne continuăm tura. Între timp, Horobeanu deja deschisese capota unui Aro parcat acolo, luase joja din motor și încerca să-și lubrifieze lanțul care scârțâia infernal.

Da, chiar a scos joja pentru a-și unge lanțul. Credeai că te mint? 🙂

După vreo 30 de minute soarta părea că ne cruțase: ceva stropi, dar nimic serios și drum liber spre Iezer. Imediat ne-am pornit pe drum și am mai urcat agale vreo 5 km. După care, am auzit o nouă bubuitură în spate. Brusc mi-am amintit de oile sacrificate de Thor cu o singură lovitură de fulger, eveniment derulat cu câteva săptămâni în urmă în care au pierit și doi ciobani alături de câinii lor bravi, așadar n-am stat prea mult ca să iau decizia de a ne întoarce.

Moment de respiro ddupă schimbarea macazului.

Level 3

Dă-i repede la vale, cu planul de a coborî pe o altă variantă, una de level 3 așa cum îmi place uneori s-o numesc. Stăm la poze, arătăm bine, peisaje faine, zâmbim. Mă opresc să aștept pe cineva care tocmai căzuse, în timp ce făceam push bike pe un forestier aproape invizibil cocoțat pe o pantă de 40%, când un nou tunet se aude fix lângă noi și-mi produce un tremurat zdravăn al creierului: this is war! Let’s get the fuck outta’ here!

Mda, vine…

Ne-am repliat la intrarea în pădure, iar ceea ce a urmat a fost pe cât de artistic pe atât de zbuciumător: vedeam ploaia foarte aproape de noi dar în același timp, efectual vizual era susținut puternic de cel acustic. Grindina care cădea din văzduhul negru semăna cu sunetul produs de apă atunci când se rupe un baraj. Mi-am zis: chiar asta merit? Să fiu bătut cu piatră? Cu ce dracului am greșit? Cu ce-au greșit oamenii ăștia?

Ultimele fotografii pe îndelete.
Asta era panta de 40%. Nu pare, știu. Marc împingea la bicicletă cu grindina care aproape îl gâdila pe ceafă. Haide Maaaarc!

Am început să urlu retragerea, căci Marc încă mai împingea la bicicleta unei fete, ca un adevărat cavaler care a luat viața-n piept, gata să primească mingii de gheață în creștetul capului, și am intrat în pădure unde eram mai protejați. Cu greu am avansat. Ploaie a căzut doar așa, în joacă (față de ceea ce a urmat) și tot ce ne-a mai stat în cale au fost coborârile dificile. Acolo a durat ceva, căci cele pe piatră erau foarte abrupte (dar nu imposibil de dat), iar coborârile de mai jos erau pe noroi. Iar astfel, treburile s-au mai complicat un pic. Două-trei căzături în limita rezonabilului și o pană de caiuciuc au fost probabil tributul pe care l-a plătit grupul pentru faptul c-am scăpat de ploaie. Dar imediat ce drumul a devenit practicabil, a început potopul.

Încă optimist, îmi ardea de selfie-uri frumos colorate.

A plouat de-a rupt. Ne-a plouat de ne-a rupt. Am stat ascunși precum mioarele, în pâlcuri pe lângă copacii deși, însă nici aceștia nu mai făceau față debitului sălbatic. Am văzut 3-4 raze de soare și am simțit că va fi bine însă ploaia nu contenea să ne izbească, așadar am luat decizia s-o luăm din loc în momentul în care se mai potolește un pic. Mirările mele rostite cu voce tare nu mai impresionau pe nimeni:

-Dar ce frumos se văd razele printre copaci!
-Uitați-vă cât de fain, a ieșit soarele și încă plouă!

Ceea ce a urmat a echivalat cu o altă ploaie, căci pe jos bălțile erau atât de mari și de dese încât eram stropiți fără întrerupere, de data aceasta de jos în sus și nu de sus în jos precum mai devreme. Cei fără ochelari își clătiseră deja bine ochii. Iar între timp, camarazii mei din București se topeau la 38 de grade și mă înjurau că-s pe munte la 20.

O mică pauză după ploaie. Razele gâdilă văile aflate mult sub noi. We are kings!
Un peisaj desprin parcă din Pleistocen. În permanență așteptam să apară un Pterodactil și să ne sfâșie cu ghearele-i mari și ascuțite.
La vale pe porțiunile cu pietre și ceva crengi.
Cred că naugragiați e cel mai bun termen de folosit în acest context. Ferice cei cu pelerine de război.
Lucrurile s-au complicat un pic mai jos, aceste porțiuni pe alocuri off-camber, fiind mai dificile pe umed.

Level 4

Toată povestea s-a transformat într-o tabără de nivel 2×2 din momentul în care a trebuit să coborâm pe ploaie toată acea potecă interminabilă, de altfel absolut superbă în condiții de uscat. Zonele cu rădăcini ude, cu noroi atât de moale de zici că era pateu Scandia, apoi tot forestierul de mai jos care se transformase de fapt într-un râu, toate acestea au complicat treburile destul de mult, iar ploaia care n-a încetat până în momentul când am ajuns acasă mi-a pus capac.

Murați, terminați, extaziați. Am terminat-o și p-asta cu bine.

Pe ultima secțiune, unii au trecut miraculos lăsând frânele, alții au alunecat cu bicicleta pe lângă metri buni la vale, fără să se poată opri cumva. Cei care s-au crezut invincibili s-au prăpădit de câteva ori, cei raționali au supraviețuit. Cei neatenți aproape că s-au înecat în bălțile uriașe de pe drum, iar cei puși pe distracție pur și simplu urlau necontenit. A fost o nebunie, ce-i drept. Una faină, care s-a terminat cu bine.

Ultima zi a fost ca-n concediu…
Cu program la liber pe Ciocanu.
Și pe pumptrack, desigur. Bătălia pentru un timp de sub 10 secunde a fost acerbă. Oricum băiatu ăsta de la Bacău a cam rupt norma.

Să vă mai spun că am slăbit două kilograme gândindu-mă dacă toată lumea va fi ok? Sau faptul că eram uzi până în măduva oaselor? Treburile astea banale nici n-au mai contat când am ajuns toți într-o singură bucată, amuzându-ne despre cum am trecut cu bine peste una dintre cele mai dificile tabere din ultimii ani. Pentru oameni a fost o maximă distracție bifată, așa cum era de așteptat împreună cu FreeRider, iar pentru noi o imensă satisfacție că oamenii au plecat de aici cu zâmbetul pe buze.

Dragoș Mitroi
redactor FreeRider.ro

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ